Nu stiu cum se face, ca as incepe si asta postare egzact ca pe ultima :) Asta pentru ca iar plutesc in visare in camera mia cea minunata :) E atata pace si simplitate in jurul meu! E minunat!
Acum cateva ore am mers pana-n oras. Iesind din casa am dat nas in nas cu aerul placut al primaverii, cu mirosul de ploaie calda peste plantutele proaspat renascute, cu norii mari si pufosi, atarnand lenesi si putin incruntati peste case si campie, cu ceata ce-mbie la somn si visare, cu lumina inserarii. Cat de frumoasa-i natura!! Oriunde ma uit e plin de pace si magie!
M-am intors acasa cu inima voioasa si acum privesc in zare de pe geam. Mai mereu, curtea noastra e plina de pasari. Se cuibaresc in copacei, se balacesc in baltile de ploaie, se fugaresc una pe alta, se alinta, dorm, zboara sau poposesc ganditoare pe cate-un varf de brad. Hmmmm...oameni buni! Cat de faina-i viata si faptura toata! :) Numai ochi sa ai sa le vezi si inima deschisa sa le simti! :)
Asaaaa! Pe langa asta, eu vroiam sa impartasesc cateva lucruri cu dumneavoastra. Deodata sa va spun cum imi mai merge mie in noua asezare. Apoi, sa va impartasesc cateva retete de mancare vegana super mega delicioasa, sa te lingi pe deste nu alta! :P
Poate v-amintiti voi dragii mosului, cum va povesteam acum vreo 2-3 postari, despre cautarea sensului pierdut, a misiunii divine si a menirii intergalactice. Va anunt, ca dupa lupte seculare ce pareau ca nu vor inceta in veci, "cautarea sensului pierdut" si-a dat in sfarsit duhul. In locul dansei, incepe sa se contureze tot mai clar si mai puternic, un sentiment de pace si liniste. Stiu acum tot mai clar, ca ceea ce cautam e ceea ce sunt :) Si ceea ce fac e aproape irelevant. Si atunci cand ma dau la o parte, ceea ce sunt se exprima de la sine. Si atata timp cat sunt sincera si las viata sa curga liber prin mine, ceea ce fac reflecta simplu si natural, ceea ce sunt. Iac-asa!
Tot cautand o ocupatie care sa ma reprezinte si care sa-mi placa si prin care sa ma exprim si din care sa ma intretin, o luasem langa pe campie...ma cam luase durerea de cap de atata strofocare. Ma chinuiam sa ma prind daca sa renunt la cusut sau nu, sa mai tin tabere si ateliere sau nu, daca cumva sa ma focusez mai mult pe scris, poate ar trebui sa mai merg pe la cursuri, sa invat mai mult, sau poate sa ma ocup full time de gradinarit, sa ma mut cat mai repede la tara, sa mai raman la oras? Uof, cate pasiuni am, cum sa le impac pe toate. Parca-mi plac toate la fel de mult si totusi n-am timp sa le fac pe toate! Si totusi daca stau sa ma gandesc mai bine, n-am cum sa traiesc numai din gradinarit! Si totusi, pentru ce am venit eu in aceasta lume? Care sunt talentele mele ce se vor a fi exprimate? Ce am eu de oferit acestei lumi? Ce m-ar face fericita? Ce m-ar implini? Cel mai mult si mai mult as vrea sa organizez tabere, dar totusi nu ma simt pregatita sa tin numai ateliere.... Uof, uof, ce ma fac?! Cum sa fac si ce sa fac, toate cele sa le-mpac?? Ma simteam ca o matza care fuge dupa propria coada!
Si iata ca preabunu' Dumnezau dragutu' mi-a scos in cale exact ceea ce-mi trebuia sa ma linistesc nitel: Painea noastra cea de toate zilele! :) Asadar, de la inceputul lui Ianuarie, impreuna cu preaminunata Ioana, colega mea de casa si comunitate, livram paine de casa din faina integrala, crescuta cu maia si framantata cu manutele noastre. Si zilele trecute am (re)constientizat cat de fain e de fapt sa gatesti si mai ales sa framanti paine. Cat de simplu si frumos si manual si lipsit de atasamente si asteptari si conditionari mentale! Cata libertate! Cata simplitate! Framanti, amesteci, tai, toci, fierbi, bagi la cuptor, adaugi condimente...te relaxezi, te joci, te detasezi de ganduri si de griji! Minunat! :)
Si cum se leaga asta de menire, de exprimarea talentelor si implinirea scopului pentru care sunt aici? Pai e simplu! M-am prins eu intr-un final apoteotic, ca orice as face, ceea ce sunt, nu are cum sa nu se exprime! Ceea ce sunt cu adevarat nu are cum sa dispara. Ceea ce sunt, sunt! Si asta e tot ce e nevoie ca misiunea mea sa fie implinita.
Exist(?)! Mission accomplished! :)
Nu-i nevoie sa faci nimic! Tot ce conteaza e ceea ce esti! Si culmea! Nici nu ai cum sa-ti ratezi menirea...pentru ca nu ai cum sa nu fii cine esti :)) Ioooi! Asa de simplu sa fie?
Asa ca m-am convins (pentru a nu stiu cata oara) ca nu-i nevoie sa planuiesti revolutii ca sa schimbi lumea sau sa te framanti cum sa faci sa exprimi ceea ce esti. Afla cine esti si apoi actiunea va curge firesc din A FI.
- Deci vrei sa spui ca poti inspira oamenii din jurul tau chiar daca esti vanzatoare la aprozar?
- De ce nu?
- Si poti fi un invatator spiritual care sapa santuri for a living?
- Sigur ca poti!
- Si nu e nevoie sa bati toba in Piata Sfatului sa stie toata lumea cine esti?
- Nu-i nevoie!
- Si poti darui din toate darurile tale fara sa fie nevoie sa iesi din casa?
- Da, da, da!
- Si poti schimba lumea, locuind undeva la tara unde te ocupi doar cu gradinaritul si cu propria ograda?
- Poti!
- Si nu e nevoie sa propovaduiesti si sa revolutionezi si sa protestezi si sa spui mai departe si sa transmiti si sa actionezi si sa lupti si sa faci si sa dregi?
- Nu e nevoie sa faci nimic. Ceea ce esti rezoneaza in intregul Univers, doar prin simpla ta prezenta. E simplu! E natural! :)
Asadar, acestea fiind constientizate, tot ce-mi ramane de facut, e ceea ce-mi place! Iuhuuu, pot face numai si numai ce-mi place! Si ce ma simt indemnata in fiecare clipa sa fac! Si in acest moment imi place mult de tot sa fac paine si sa gatesc :) Sa-mi explorez latura materno-casnica :)
Si sunt mereu deschisa la noi oportunitati. Doar ca de acum inainte am decis sa le las pe ele sa vina la mine. Intre timp prioritatea mea numarul unu este sa-mi fac viata cat mai simpla si mai frumoasa. Sa am grija de mine, sa ma rasfat, sa ma (re)descopar si sa ma pretuiesc :) Iupppiiii! :) Si restul o sa vina de la sine!
Stay toooned! Urmeaza retete de supa de rosii, supa de pui fara pui si hummus, toate vegane (adica de post - fara carne, lapte, oua).
Stau in minunata mea camera si ma uit la munti. Totul e nemiscat: cerul, norii, casele, muntii, copacii. Chiar si pasarile care trec din cand in cand prin peisaj, sunt pline de pace. Si cuget in sinea mea: ce frumos si bine e ca te poti conecta la linistea si stillnesul a tot ceea ce exista! :) Cand toata agitatia din capul meu devine coplesitoare, privesc in jur si ma linistesc. Patul e nemiscat, toate lucrurile din camera stau cuminti la locul lor, pamantul imperturbabil sub talpile mele. Si incet, incet, se linisteste si mintea cea vesnic agitata :)
Si iac-asa, printre ganduri reciclate obsesiv, printre revelatii mai mici sau mai mari, printre momente de agitatie, nebunie, disperare si-apoi renuntare, acceptare si pace, printre bocete si ras isteric, printre imbratisari , vise, iluzii si deziluzii, printre toate astea, Viata merge mai departe linistita si imperturbabila! Isn't that niiiice? Nu-i asa ca-i linistitor sa stim asta? :)
Tot linistitoare a fost si vizita mea, de ieri, la Ileni. Mereu ma impresioneaza cata pace si simplitate si liniste poate sa fie intr-o gradina de la tara! Lipsa sunetelor "de oras" (motoare, trafic, oameni agitati...) si prezenta sunetelor de la tara (bocanituri si ciocanituri, oameni care mesteresc cate ceva prin ograda, gaini, curci, cocosul de dimineata, vacile care vin de pe camp....) mi se pare priceless!! Sunetele sunt foarte importante pentru mine, mai ales ca functioneaza ca time travelling tools. Iar copilaria mea magica a fost plina de sunetele de la tara si linistea profunda din spatele lor. Cat despre plantute! Tulaaai Doamneee cat le iubesc! Doamne, daca as putea sa dorm cu ele-n pat! Mi-a crescut inima cat o pita cu cartofi cand am revazut gradina in lumina proaspata a primaverii. Iesisera care mai de care: zambile, ghiocei, floricele, salata, tarhonul (marele supravietuitor pe care-l credeam pierdut pe vecie :P), cepele pe care le-am uitat prin straturi anul trecut, usturoi, branduse, loboda, rostopasca, urzicile, iarba, salatica... un intreg alai de fiinte mici si verzi si delicate. Si nu, nu-i vorba despre extraterestrii, sunt pamantene 100% :))
Asa ca mi-am reconfirmat pentru a o mia oara: locuinta mea ideala se afla la tara, intr-un satuc linistit. Poate fi si-o comunitate nou infiintata, dar daca e sa fiu sincera, inima mea ma cheama mai degraba intr-un satuc deja existent. Nu unul anume, poate fi oricare si oriunde. Il voi gasi eu la un moment dat :) Avem atatea sate frumoase! Nu stiu exact ce e, dar simt o energie puternica, supportive, atunci cand sunt intr-un sat linistit si retras (care nu-i la soseaua principala si nu-i prea tare modernizat). Cred ca in orice sat as fi, daca ma opresc si sunt atenta in jurul meu cateva momente, ma indragostesc complet. Imi place atmosfera de la tara. Imi place accesibilitatea naturii. Iubesc gradinile oamenilor si dealurile si pasunile si raurile si padurile...oamenii de la tara, babutele, atmosfera de dimineata, atmosfera de la pranz si atmosfera de seara. Sigur ca au si oamenii de la tara defectele lor, nu cred ca-s cu nimic mai speciali decat cei de la oras, dar in energia satului, totul este altfel. Cel putin asa simt eu. Posibil ca natura are forta mai mare, aerul e mai pur, linistea mai linistitoare si toate curg mai incet. Si asta se simte. I can feel it in the air! :) Cat de faaaain! Ma autoincurajezo-entuziasmez :) Observati? :)
Daaaa, deci pe asta am lamurit-o! Imi plac satele stravechi, intre dealuri si paduri, cu liniste si pace, cu plantute si babute! :) Poate fi aproape de un oras si musai trebuie sa fie o gasca de oameni pe aceeasi lungime de unda, care sa locuiasca acolo, cu mine. Dar nu-i graba, deocamdata este foarte bine si aici unde sunt! Experienta cu Brasvul este foarte valuable. Am plecat din Ileni, urmandu-mi inima, cum de altfel am facut si cand am mers de la Bucuresti la Ileni. Za Big trick cu following you heart este sa nu te agati de nimic. Mintea poate sa-i spuna inimii: pai care-i treaba? acum trei ani ziceai ca vrei musai la tara, apoi ai vrut musai la oras, acum iar vrei la tara. Ce-i cu tine! Nu esti de incredere. Hotaraste-te odata! Spune ce vrei si gata! Dar nu asa functioneaza. Inima te duce pe cararile pe care ai nevoie sa mergi. Si nu te opresti niciodata.Ai nevoie de experiente, ai nevoie de contradictii, energia are nevoie sa curga si sa se miste. Ai nevoie sa cunosti ambele fete ale monedei. Viata nu-i despre a ajunge undeva si despre a trage concluzii vesnice sau despre a gasi adevaruri absolute sau despre a-ti gasi locul in lume. Asa ceva nu-i posibil si ce bine ca-i asa! Ca dac-ar fi posibil cred ca cu totii am arata ceva de genu':
Din cand in cand, in viata noastra apare ceva minunat, care ne aduce bucurie. Poate fi o situatie, un loc, o persoana, un obiect, un job..orice altceva. Si fara sa stim si fara sa vrem, mintea incepe sa se agite. In loc se ne bucuram de timpul in care acest obiect e aici, cu noi si ne aduce bucurie, ne consumam incercand sa-l facem vesnic. Fara sa vrem o parte din noi incepe sa se teama ca vom pierde acel ceva, si odata cu el vom pierde fericirea mult cautata. Si incercam cu tot dinadinsul sa facem lucrurile sa dureze. Sa le facem "vesnice". Sa le punem in rama. Vrem sa fim siguri. Vrem sa stim. Vrem ca acel ceva sa fie vesnic aici cu noi. Si asta nu se intampla niciodata. Si daca am fi cu adevarat sinceri nici nu am vrea asta. Ai vrea sa ai vesnic acelasi job? De azi si pana mori? Ai vrea sa fii (blocat) cu aceeasi persoana in fiecare clipa din viata ta, de azi si pana mori? Ai vrea sa arati exact asa ca acum, de azi si pana mori? Ai vrea sa simti un singur sentiment (fie el si de bucurie) in fiecare clipa de azi si pana mori? Ar fi ca si cum ai fi condamnat, blocat, limitat. Condamnat sa fii blocat in ceva, condamnat sa-ti stii destinul pe de rost. Viata ta ar fi limitata si intre a fi viu sau mort n-ar mai fi mare diferenta. Daca ai stii ca ai miliarde de posibilitati, ai alege sa fii blocat in una singura? Eu zic ca nu! Decat sa aleg siguranta/certitudinea/moartea aleg incertitudinea, variabilitatea, impermanenta, viata!
Si daca viata iti ia ceva la care tii, ai incredere ca exista un sens in asta. Si daca e nevoie sa renunti la ceva drag, ai incredere ca altceva mai bun va veni. Viata vrea sa fie darnica! Dar trebuie sa fim deschisi la darurile vietii. Daca noi ne uitam dupa trandafiri intr-un camp plin cu maci, vom crede ca lumea e saraca si viata noastra e trista. Haideti sa deschidem ochii si sa privim cu atentie. Exista lucruri in viata ta pe care le iei de-a gata sau nici nu le vezi, in timp ce tu esti obsedat sa obtii ceva ce nu ai sau te lupti sa nu pierzi ceva important? Lucrurile cu adevarat importante si necesare ne sunt oferite in fiecare moment, cu darnicie si fara nici un efort din partea noastra. Si nu exista obiecte perfecte si situatii perfecte si oameni ideali. Si viata nu ar trebui sa fie o perpetua cautare a acestor obiecte perfecte si apoi o lupta continua de a le pastra, de a le conserva. Nu e nevoie sa lupti pentru nici un lucru esential. Lucrurile esentiale iti sunt intotdeauna oferite gratuit, din abundenta si fara efort. Daca lupti pentru ceva, daca ceva este prea greu de pastrat, then let it go! You don't need it!
La fel si viata mea, nu-i despre unde ma aflu sau unde locuiesc sau despre a gasi locul ideal (desi cateodata poate parea a fi). Viata este despre a trai, despre a calatori, despre a fi. Si sentimentul ca ti-ar place un loc anume, este doar un magnet care te atrage, te conduce, te calauzeste in calatoria ta. Dar destinatia se va schimba mereu, nu vei ajunge niciodata undeva unde sa spui: GATA! Am ajuns! Mission accomplished.... Ok...si acum ce? :)) Viata merge inainte, viata se schimba mereu, viata e vie si proaspata si minunata! :) Si daca dai drumul la asteptari, desfaci pumnii, incetezi sa te incordezi, te relaxezi si deschii ochii, poti chiar sa te bucuri de tot ce se intampla. De toate rasturnarile de situatie, de toate lucrurile neasteptate, de vesnica incertitudine si impermaneta a vietii :)
Si astfel, stiind ca nu vrei sa stii, te poti deschide
catre viata. E posibil ca acel lucru, care-ti aduce atata bucurie, sa dispara in curand din viata ta. Dar e posibil sa
ramana aici pentru un timp indelungat. E posibil sa te muti din cand in cand sau e posibil sa ramai toata
viata in acelasi loc, unde te simti fericit si acasa. E posibil sa fii singur sau sa imbatranesti impreuna cu un om drag. Orice e posibil, dar lasa viata sa
decida! Lasa inima sa te conduca! Lasa-te surprins! Lasa-te trait! :)
Ce dor mi-a fost sa scriiiiiiiu! Tuuuulai Doamne!
Si toata ziua m-am tinut sa scriu un post maaare si luuung si m-a prins 12 noaptea pan' s-apuc.
Surori si frati, avusei vreo cateva zile atat de line incat musai sa va scriu cate ceva din ce se mai intampla p-acilisa! :)
Mai ales ca este echinoctiu! Si ma simt exact ca de un echinoctiu adevarat! M-a lovit o energie si o intregire si o iluminare! Si un soooomn :)))) Asa ca am incredere in Univers si las postarea noastra cea lunga si frumoasa in mainile sale.
Asadar, pe maine! Sau pe cand o vrea Universul :)
Va pup si va imbratisez de va sar capacele! :) Nebunicilor! Io ca io, dar voi ce pana corbului mai facurati?
Astazi vreau sa va povestesc despre framantarile mele din ultimele luni si despre cum am hotarat eu sa renunt la identitate :)
Dupa cum v-am mai spus, de pe 20 noiembrie locuiesc la Brasov. Am plecat din Ileni, locul pe care l-am simtit din prima clipa ca fiind Acasa, locul de unde credeam ca nu voi mai pleca pentru muuuulta vreme. Am lasat curtea, satul, ulita, gradina, plantutele, pe Ozzy si mai presus de toate, pe Luci, iubitul meu drag. Stiam ca o sa fie o schimbare mare. Credeam ca stiu cat de greu o sa-mi fie si credeam ca sunt pregatita. Dar adevarul este ca furtuna nu se simte niciodata la fel cand stai si te uiti pe fereastra sau cand esti in mijlocul ei.
M-am gandit mult pana sa hotarasc asta. M-am gandit si m-am razgandit cateva luni la rand. Au fost cateva momente importante cand am simtit pentru cateva ore, zile si chiar luni de zile, ca e imperativ sa fac anumite lucruri si sa iau anumite decizii. Si era ca si cum mintea mea era anesteziata. Vroiam sa gandesc logic care vor fi consecintele actiunilor mele si pur si simplu nu puteam. Si au fost momente cand am simtit ca asupra mea actioneaza o forta care ma..."forteaza" sa actionez. Tot ce puteam sa fac in acele momente era sa ma opun sau sa ma abandonez. Si am ales sa ma abandonez! De cateva luni incoace abandonarea totala in fata vietii este singurul ritual care ma ajuta. Si clar ca nu-mi iese intotdeauna si niciodata din prima :) Mai intai ma lupt voiniceste cu situatiile si cu emotiile, cu starile, cu gandurile, pana in ultima secunda, pana la ultima suflare. Si apoi, ma prabusesc epuizata, cu ochii in lacrimi. Si atunci se intampla o minune. Renunt sa mai lupt. Ma predau in fata vietii. Renunt la control si las viata sa ma traiasca. Eu dispar si ramane doar viata. Si atunci se topeste toata suferinta si toata indoiala si toate nebunia. Si ramane pacea. Si e minunat. Si apoi o iau de la capat! :) Si uite-asa, lectie dupa lectie, strat dupa strat, simt cum se topesc, una cate una, identitati, roluri si povesti.
Acum cativa ani nu stiam ca inseamna identitate, personalitate si identificare. Credeam, ca tot omul, ca a avea o identitate si o personalitate puternica sunt niste lucruri de apreciat. Si credeam ca e chiar periculos sa-ti pierzi aceasta identitate sau sa nu stii cine esti. Apoi, am inceput sa simt pe pielea mea, cum identificarea cu lucrurile exterioare, provoaca suferinta. Am inceput sa vad cum, ceea ce ma credeam a fi, se poate prabusi in orice moment si atunci o iau razna. Am inceput sa observ cum sufar atunci cand lucrurile cu care ma identificam imi erau luate pe neasteptate. Si cand spun lucruri, ma refer la multe "lucruri" :) Ma refer printre altele si la obiecte, bani, bunuri materiale, dar mai ales la statut, rol (in familie sau societate), preferinte, valori personale, "asta-mi place, asta nu-mi place", "uite: asta sunt eu", persoane din viata noastra cu care fuzionam, relatii cu care ne identificam, calitati sau defecte despre care credem ca ne definesc, aprecierea pe care o primim de la cei din jur... si cate si mai cate piese, care impreuna construiesc ceea ce maestrii numesc "ego"
Toate aceste identificari trebuie sa moara, mai devreme sau mai tarziu, in drumul nostru de la suferinta la pace interioara. Mentinerea acestei identitati iluzorii consuma foarte multa energie si pentru multi dintre noi, aceasta identitate a devenit foarte costisitor de intretinut. Toate aceste identificari (sau atasamente) sunt iluzii care ne impiedica sa vedem adevarul a ceea ce suntem cu adevarat.
More or less asta am simtit eu atunci cand am plecat din Ileni. Am simtit ca nu sunt intreaga, ca sunt atasata de foarte multe lucruri din relatia mea cu Luci si ca va trebui mai devreme sau mai tarziu, sa-mi iau inima-n dinti si sa dau drumul la tot.
Pana acum un an - doi, mare parte din ceea ce ma credeam a fi, suna cam asa: Eu sunt Teo care-l iubeste pe Luci, care-o iubeste pe Teo si traiesc fericiti impreuna de la 17-18 ani. Se inteleg de minune in toate aspecte. Iubesc aceleasi lucruri, aceeasi muzica, impartasesc aceeasi filosofie de viata, au crescut impreuna, iau decizii impreuna, fac totul impreuna, nu se cearta aproape niciodata si atunci cand se cearta se impaca si totul e si mai frumos decat inainte sa se certe. Si daca Teo e trista, Luci ii spune exact cuvintele de care are nevoie. Luci o apreciaza pe Teo pentru ceea ce ea este cu adevarat. Teo se simte in siguranta sa fie ea, atunci cand e alaturi de Luci. Teo se simte iubita, ingrijita, sustinuta, apreciata si nu are nevoie de nimic altceva decat are, pentru ca il are pe Luci. Luci o sustine pe Teo in tot ceea ce face. Teo are mult curaj si mult entuziasm si energie sa faca orice, pentru ca se simte sustinuta. Teo e fericita si ii place viata ei asa cum e. Dar nu stie ce s-ar face fara Luci. Gandul asta o sperie. Daca Luci ar disparea, Teo crede ca ar muri de tristete. Si daca n-ar chiar muri, sigur n-ar stii ce sa faca cu ea insasi, pentru ca tot ce stie ea este aceasta viata frumoasa impartita frateste la 2. Altceva nimic! Gandul de a fi fara Luci era de neconceput si de neaceptat!
A fost foarte dureros sa vad pentru prima data cum e sa fiu fara Luci. Si n-a fost alegerea mea. Viata m-a pus in fata faptului implinit. Si pentru ca nu am inteles si m-am opus si m-am luptat, a fost nevoie sa vad de mai multe ori. Si ultima data am inteles. Ultima data am cedat, am acceptat, am renuntat. Am inteles la un moment dat ca eu sunt o fiinta separata, ca eu sunt responsabilitatea mea si numai a mea. Si ca trebuie sa am grija de mine, sa ma iau "in primire" si sa ma vindec. Si in ultimul an de zile asta am facut. In ritmul propriu, cum am stiut eu mai bine, cum m-am priceput, am inceput sa ma responsabilizez si sa ma cunosc mai bine. Sa-mi iau in primire emotiile, sa-mi asum responsabilitatea pentru tot ce-am creat in viata mea. Sa-mi analizez mai de-aproape dorintele si nevoile dar si ranile si suferintele. Si a fost greu sa accept ca sunt ale mele si numai ale mele. Si a fost greu sa accept ca sunt o persoana separata. Si a fost greu sa nu ma mai vad prin prisma relatiei. Si a fost greu sa accept ca in viata mea exista mult mai mult decat o relatie frumoasa. Si ca mai inainte de toate in viata mea exist EU. Si a fost greu sa accept ca eu sunt mai importanta decat orice. Si a fost greu sa accept ca trebuie sa renunt de bunavoie. Si a fost greu dar incredibil de powerful sa vad cum iubirea vindecatoare pe care o asteptam era a mea pentru mine. A fost si greu dar si empowering si frumos si eliberator!
Si dupa un an de zile de integrat si procesat, intr-un moment de rascruce si poate si de sinceritate, am simtit in toata fiinta mea ca e timpul sa plec din Ileni. Eram in atelier, lucram la niste chestii pentru ca urma sa merg la Waha peste cateva zile. Si stand la masa, dintr-o data am stiut. Sentimentul a fost atat de puternic ca in acel moment am simtit sa ma ridic de pe scaun sa ma duc sa vorbesc cu Luci despre asta. Deja vorbisem de multe ori despre independenta si despre faptul ca suntem doua fiinte separate cu identitate proprie (lucruri pe care el le-a inteles intotdeauna mult mai bine decat mine). Dar pentru mine, ceea ce tocmai se hotarase in interiorul meu, era mult prea mult. Asa ca m-am impotmolit pe drumul dintre atelier si dormitor, unde era Luci. Dar sentimentul m-a urmarit toata ziua si seara, inainte sa merg la culcare, m-am rugat sa pot spune ceea ce simteam ca e imperativ sa spun. Am meditat impreuna cu piatra mea de Lapis (care contecteaza mintea cu inima) si am zis fie ce-o fi. Sentimentul era atat de puternic incat aproape ma impingea de la spate. Discutia cu Luci s-a deschis de la sine si pur si simplu m-am trezit ca el spunea ceea ce ma pregatisem sa-i spun eu. A fost incredibil si am stiut ca sunt pe drumul cel bun. Ma simteam ca o frunza luata de rau si purtata in voia apelor. Era super scary dar in acelasi timp totul era magic si surprinzator. Parca as fi pornit intr-o aventura.
De aici incolo, totul a inceput sa fie tot mai intens. Senzatii, stari, ganduri, emotii, evenimente, intalniri, intamplari, sincronicitati!
Si am avut momente de indoiala maxima, pentru ca mintea imi spunea: ce faci? esti nebuna? de ce faci asta? nu exista nici un motiv logic pentru care te comporti asa! Dar la fiecare pas primeam semne si confirmari ca sunt pe drumul cel bun si fac ceea ce trebuie. Si la fiecare pas eram tot mai sigura de ceea ce urmeaza sa fac. Desi au fost multe momente de indoiala si de razgandeala, lucrurile s-au legat apoi in tot felul de moduri sincronistice, astfel incat n-a fost nevoie sa decid prea multe. Mutatul meu la Brasov este in sine o poveste frumoasa si magica. Simt si stiu ca am fost condusa, ghidata si sustinuta in foarte multe moduri pe parcursul acestor cateva luni. Si de-asta am incredere sa merg mai departe! De-asta nu regret nimic! Asta imi da curaj sa trec prin toate starile insuportabile! Chiar daca, de la inaltimea mea, nu pot vedea prea bine, am incredere ca, in the big Picture, Totul este bine! Exact asa cum trebuie sa fie!
Si mi-a fost foarte greu in aceste luni. Pentru ca dincolo de un om, am lasat in urma tot ceea ce reprezinta el pentru mine: iubirea, aprecierea, siguranta, identitatea, blandetea, intelegerea, rabdarea, acceptarea, sentimentul de acasa, daruirea...iar acum toate astea va trebui sa le caut in mine insami. Si pana una alta, continui sa ma surprind cautandu-le in exterior. Si nu le gasesc nicaieri , usile mi se inchid in nas peste tot. Si incet, incet, incep sa inteleg ca nu are rost sa le mai caut. Si tot acest proces de zbatere interioara e foarte dureros... Am trecut prin valuri insuportabile de tristete. Am avut mintea vraiste, alergand ca nebuna in toate partile. Am avut senzatii fizice ciudate, anxietate, panica, teama, neliniste. M-am simtit abandonata, singura, disperata, respinsa, neajutorata, neputincioasa, vinovata, rusinata, blocata, furioasa, nervoasa....au fost interactiuni dificile si tulburatoare cu cei din jurul meu si multe chestii dezgropate si scoase la lumina pentru a fi vindecate.
Dar stiu ca toate astea fac parte din ceea ce mi-am asumat sa traiesc atunci cand am decis sa ma mut. Era clar ca voi suferi. E ca si cum smulgi un bandaj. Stii ca va durea. Si odata ce dai bandajul jos, nu-i ca si cum rana e gata vindecata. Vindecarea de-abia acum incepe. Si trebuie sa am incredere! Si am, pentru ca stiu ca Spiritul e undeva la pupitru si orchestreaza tot ceea ce se
intampla cu mine! Asa ca orice s-ar intampla, chiar daca nu inteleg intotdeauna, stiu ca totul este bine!
Si sunt incredibil de binecuvantata si sustinuta in tot acest proces de vindecare! Stiu ca ingerii mei sunt mereu alaturi de mine si ma ajuta de fiecare data cand ma rog. Ii visez des pe tatal si bunica mea care-mi aduc alinare si mesaje de incurajare. Iar Luci continua sa-mi fie prieten bun si sprijin de nadejde. Intelege ce se intampla cu mine si accepta si el la randul lui ceea ce se intampla cu el. Multumesc din suflet omule drag si frumos! Esti minunat! :)
Eh, acum ca stim ca totul este bine, sa revenim la identitatea pierduta :)
De-a lungul vietii, identitatea mea a variat foarte mult. In liceu ma identificam cu anumite aspecte, apoi la facultate credeam ca sunt asa si pe dincolo, apoi am avut un job timp de cativa ani, timp in care m-am vazut in cu totul alt fel, apoi am fost handmaderitza, apoi raw foodista, apoi pasionata de spiritualitati, apoi m-am mutat la tara si am fost taran, gradinar, permaculturist, blogger... Si in timp ce eram toate astea, eram impreuna cu Luci. Asta a fost cea mai lunga si cea mai importanta poveste si identificare.
Fiecare din aceste identitati reprezinta o poveste. Fiecare din ele mi-a dat un sentiment de valoare. M-am valorizat intr-un fel prin fiecare din ele. Pentru ca fiecare a reprezentat o parte din sufletul meu in acel moment, au fost pasiuni sau preocupari in care am pus suflet si de-asta le consideram si foarte definitorii pentru ceea ce sunt. Dar la Ileni am inceput sa simt o zbatere. Am simtit pentru prima data golul pe care il lasa aceste preocupari/identificari atunci cand dispar. Am simtit ca, fara nici o pasiune/preocupare/ocupatie, eu nu stiu cine sunt si ma simt worthless in aceasta lume. Si cautam frenetic o noua pasiune, o noua preocupare, ceva care sa-mi faca inima sa cante de bucurie. Ceva care sa ma faca sa ma simt valoroasa. Dar de data asta n-a fost sa fie. De data asta n-am gasit nimic. N-am gasit pasiune pentru nimic! Dar, in schimb, am gasit ceva mult mai valoros! Am observat acest mecanism automat care cauta valoare in exterior, care cauta sa se identifice. Si am observat ca sufar pentru ca nu ma regasesc in nimic. Si am observat durerea si sentimentul de lipsa de valoare. Dar totodata am observat ca, desi nu am nici o pasiune si nicio identitate si nicio valoare, continui sa exist! Ia te uita!? Si atunci, cine sunt? Eu, acest ceva fara valoare si fara identitate? Ce este acest ceva? Si am descoperit ceva minunat! Atunci cand accepti sa fii lipsit de identitate, atunci cand accepti sa fii cel mai nevaloros si neapreciat, atunci cand renunti sa mai cauti ceea ce cauti si nu gasesti nicaieri, in acel nimic care ramane, te gasesti pe tine! Gasesti un spatiu vast si nedefinit! Gasesti nimicul si infinitul, all wrapped into one! Dar mai intai trebuie sa accepti sa te scufunzi in neant. Sa-ti accepti neputinta si nimicnicia. Sa accepti ca esti mic si neinsemnat. Si e ca si cum te-ai scufunda intr-o moarte. Acceptarea inacceptabilului.
Apoi vine eliberarea.
Si asta se poate face cu orice. Daca nu vrei sa te mai simti nevaloros, respins, neapreciat, vinovat, ca ultimul om, cand nu mai poti de durere, de suferinta, de tristete, cand nu vrei sa mai fi bolnav, cand crezi ca o sa innebunesti, cand ti-e frica de moarte, cand tii cu dinti de ceva, orice ar fi acel ceva, cand te impotrivesti cu tot dinadinsul, just let it happen! Let go of who you think you are! Renunta la lupta! Accepta inaceptabilul!
Acum cateva saptamani, ii povesteam unei prietene dragi ca ma simt ca si cum sunt in mijlocul furtunii, in mijlocul oceanului si ma tin de un pai ca sa nu ma-nec. Si in timp ce eram foarte convinsa si afectata de povestea mea, ii spuneam cum toata energia mea este concentrata in actul asta. Si cum sunt atat de varza incat nu mai pot face nimic altceva, decat sa ma tin cu ultimele puteri de paiul asta. Si ea mi-a zis ceva incredibil si de neconceput de mintea mea pana in acel moment: "Da drumul la pai. Du-te la fund. Ineaca-te!"
Si am zis: UAU!!! Pot sa renunt. Pot sa ma odihnesc. Pot sa ma innec. Si am putut sa dau drumul la pai! Am renuntat la lupta. Am acceptat sa mor. M-am predat cu bucurie somnului adanc si eliberator al mortii. M-am lasat in bratele sale odihnitoare si calde. Am incetat zbaterea si m-am dus la fund. Si cand am atins fundul am constatat cu mirare si incantare, ca de fapt fundul e un portal magic si de fapt nu exista moarte si de fapt asta era drumul spre lumina, spre tarm, spre pace! Si simt ca e o noua calatorie minunata care abia incepe. Si dincolo de suferinta luptei interioare, simt the solid ground of peace! The inner most sacred space, where there's nothing but profound silence! The peace of nothingness! The peace of being your true self!
Alta data as fi tzopait de bucurie 3 zile si 3 nopti. Imi amintesc ca pana pe la 13-14 ani, poate si mai mult, stateam cu orele, inca din noiembrie, atarnata la geam si ma uitam la becul din fata blocului, asteptand sa ninga. Si de multe ori ploua si eu fugeam prin casa strigand ca ninge. Toata lumea incerca sa ma convinga ca e doar ploaie, dar nimeni n-ar fi putut sa-mi strice bucuria. Pentru ca eu stiam ca NINGEEE si cu asta basta :))
Anul asta am fost atat de coplesita de evenimentele din ultimele luni, ca n-am apucat sa constientizez de-adevaratelea ca a venit iarna.
Chiar in acest moment, stau in camera mea, in casa noua si ma uit pe geam cum ninge :) Si cred ca e prima data, in cateva luni de zile, cand imi dau voie sa ma relaxez, sa stau pur si simplu sa ma uit pe geam si nimic mai mult! E tare frumoasa iarna! E un calm, o relaxare, o liniste care se asterne peste toate. Parca poti in sfarsit sa te relaxezi! Iaca ce frumos se vede de la mine din fereastra
Dupa cum bine ati inteles, m-am mutat. La Brasov. La casa. Si e frumos tare! Inca nu am reusit sa procesez toate cele. Inca apele sunt tulburi. Pe de o parte ma simt ca si cum as fi fost inundata cu cadouri si nu fac fata sa le desfac. Si pentru ca sunt atat de multe, nici nu apuc sa ma bucur de unul ca vine altul. Si e un iures de bine pe care pur si simplu nu reusesc sa-l inglobez, sa-l integrez. E coplesitor!!! Si pe de alta parte, m-au napadit si toate fricile si toate pattern-urile si credintele negative... E un rollecoaster fantastic, care-mi face mintea praf in fiecare zi :))
Si va mai amintiti cand va spuneam, acum vreo doua luni, intr-o postare, ca m-am gandit mai bine si nu stiu daca sunt pregatita sa ma mut la oras? Pentru ca mi-ar fi dor de curte si gradina si spatiu si de muntii ce se vad in zare...si toate cele. Si am insirat eu acolo tot ce-mi doresc de la mutare si de la noua casa. Ei bine, Universul a fost incredibil de darnic cu mine! Am primit tot ce mi-am dorit, la patrat. Printre altele, mi-am dorit o casa spatioasa, frumoasa, cu curte, gradina, terasa, o casa luminoasa, calda, mobilata frumos. Ei bine, de pe 20 noiembrie, locuiesc la marginea Brasovului, intr-o casa maaaare si luminoasa, cu o curte maaare si frumoasa, iar cand e senin, din camera mea se vad muntii. Cand nu, oricum se vede curtea maaare si plina de pomisori si plante, care momentan stau cuminti sub plapuma de nea. Si ca si cand asta nu era de-ajuns, locuiesc cu inca 5 oameni frumosi, care au avut mereu un loc special in inima mea. Ne-am mutat cu totii in casa asta, ascultandu-ne intuitia, in cautare de comunitate si comuniune, prietenie, suport, apropiere, bucurie, abundenta... si toate lucrurile bune care ies la iveala cand se aduna atatia oameni frumosi cu intentii si preocupari comune.
Si ce sa va mai povestesc? Daca nici asta nu-i destula dovada ca toate dorintele se implinesc cu varf si indesat...atunci nu stiu ce poate fi?! :) Iaca poze:
Bucataria:
Living luminos cu vedere spre curte
Zona de relaxare :)
Scarile somptuase ce ne poarta din living inspre dormitoare
Pe sub scari, pe langa scari :)
Zona de intruniri, workshop-uri si evenimente
Camera mea:
Iar in curte, troneaza mare de tot o trambulina! My ultimate dream :) Momentan e cam greu de folosit ca-ti ingheata toate cele, dar imediat ce incepe caldura, la tzopait cu noi!
Si ar mai fi multe cotloane minunate de pozat si de postat, dar mai bine va invit pe la noi! :)
Astazi m-am trezit voioasa, with the sun in my eyes, pornita sa merg tinta la adunat de... pene :)
Aveam nevoie musai de minim 3 pene, chiar astazi, pentru un proiect pe care vreau sa-l finalizez pana la ora 14. Asadar, hai dupa garduri, ca sigur au trecut multe zburatoare darnice pe-acolo ;) Zis si facut!
Ma duc dupa garduri cu ochii prin iarba dar nici tipenie! Am gasit numai pene jumulite, plouate si expirate... Si mi s-au perindat prin minte toate penele minunate, pufoase, lucioase, colorate, perfecte, pe care le-am gasit de-a lungul timpului si pe care le-am luat in mana, le-am admirat cateva minute si le-am pus la loc in iarba. Asta pentru ca n-as fi stiut ce sa fac cu atata amar de pene. But now I do! Here I am! Vreau peneee! Iuhuuu! Anybody there?
Cra! A zis un corb trecand in zbor peste campuri. Si pana sa zic si eu: "corbule, corbule" dus a fost cu tot cu penele lui! Did I mention ca erau minunate? :P
Mergand mai departe am dat de dansii :)
Pareau foarte prietenosi si am zis sa-i intreb daca au niscaiva pene de donat. Au fost mai mult decat incantati de idee, dar din pacate...they were behind bars! :)
Le-am multumit pentru conversatie si amabilitate si m-am indreptat spre o conferinta de codobaturi ce se desfasura langa un stalp de telegraf, cativa metri mai incolo. Vazand ca ma apropii si-au luat zborul rapid, dar n-au lasat nimic in urma! Nici un puf!
Ok! Am hotarat sa renunt la cautare si pentru ca mi-am dat jos ochelarii de cal cu care scanam frenetic dupa pene, am inceput sa vad mult mai multe lucruri in jurul meu. Aerul magic al toamnei, soarele incredibil de stralucitor care revarsa magie si frumusete peste tot si toate, copacii inca plini de frunze. Si peste tot frunze colorate, vesele, magice! Ahaaaa! Frunze! Iata the next best thing to pene! Si am gasit si frunzele perfecte! Iata-le :)
Nu-i asa ca seamana! Atat de bine mi se pare ca seamana incat cand am ajuns acasa ma intreaba luci: "ce-ai acolo?" si eu, foarte serioasa, fara sa-mi dau seama ce zic: "niste pene!" :))
Asadar, plimbarea fu rodnica (atat in plan material cat si in cel corazon-ic). In plus mai gasii si alte frunze, si-o cochilie frumoasa de melc si niste pene mici si pufoase, pe care nu le pot utiliza ca-s prea mici, dar care tare mult imi plac. Pe astea le culeg intotdeauna si le port cu mine for awhile :) It's like holding a piece of an Angel :)
Sigur ca va trebui sa fac rost si de real pene! Pentru prototip merg si frunzele, dar penele is esentiale pentru ce vreau eu sa iasa. Asa ca daca aveti si puteti sau stiti vreo sursa de pene frumoase, please share with me! :)
Altfel, eu ard de nerabdare sa impartasesc cu voi noutatile la care lucrez (si alte noutati). Si mie asa nu-mi place sa tiu secrete... si mi-i asa de greeeu...dar, de musai, mai pastrez secretul pentru cateva zile :P
Ei, cam atat cu povestile pe ziua de azi! Acum sa trecem la treaba, sa vedem ce va iesi :)
Azi dimineata am fost la alergat. De obicei, ies in spatele gradinii, ma zgaiesc otzara la munti, la cer si la campuri si apoi o iau la dreapta. Alerg printre lanurile de porumb si campiile cu iarba si flori, apoi fac stanga si iar stanga si iar stanga, pana ajung inapoi la gradina. Dar azi dimineata am simtit s-o iau in sens invers. Zis si facut. De data asta, ar fi trebuit sa merg pana la prima rascruce si apoi sa fac dreapta si apoi iar dreapta si tot asa... dar, neobisnuita sa fac traseul in directia inversa, am ratat o dreapta si m-am trezit ca merg tot inainte, pe drumul care duce la rau. Hmmmm... sa ma-ntorc, sa nu ma-ntorc? Parca mi-e lene sa ma mai intorc. Hai inainte. Si tot alergand, mi-a rasunat in capsor: dar ce-ar fi sa ma duc pana la rau? Si nici n-am gandit bine gandul asta ca m-a cam apucat panica. Si mi-am dat seama ca eu n-am fost niciodata singura langa un rau. Mai ales asa departe de sat, de lume, de oameni. Singura cu raul! M-a surprins cat de scary a inceput sa fie gandul asta. Asa ca am zis ca, fie ce-o fie, e musai s-ajung pan-acolo!
Si pe drum am inceput sa-mi amintesc cat de frica mi-e mie de fapt de apa. N-am probleme sa stau in apa, sa innot, sa ma balacesc...dar ideea de a fi undeva deasupra apei sau inconjurata de multa apa si iata si ideea de a fi singura langa un rau... astea ma cam baga in sperieti. Dar ce poate fi chiar asa dramatic? O sa ma apropii tiptil de rau si daca simt ca nu pot mai mult, asta e, ma opresc.
Susurul raului a inceput sa rasune tot mai aproape si inima mea a inceput sa bata tot mai tare. M-am uitat inspre sat. Satul abia se itea, departe in zare. Peste campuri, nici tipenie. Nimeni care sa ma protejeze de raul salbatic :) Am ajuns la sirul de copaci ce ocrotesc raul si am inceput sa cobor pe pietris. Ganduri de-a valma imi treceau prin minte in mare viteza. Am incercat sa ma linistesc si sa analizez putin aceste ganduri. Asa am concluzionat ca mi-e frica de muuuulte lucruri. In primul rand sunetul de care mi-era frica inca dinainte sa vad raul imi inspira forta si neprevazut. Apoi aveam de-a face cu totul fel de contradictii: observ ca mi-e frica si de viteza raului, dar si de calmul misterios al ochiurilor de apa ce se formeaza in adanciturile malurilor. Mi-e frica de zgomotul navalnic al raului, dar si de linistea de dincolo de zgomot, de limpezimea lui dar si de zonele tulburi. Si mi-e frica inclusiv de viata ascunsa si imprevizibila care misuna all over the place pe sub pietre, printre radacini, in copaci, in tufisuri, in apa si pe langa apa. Cu toate astea, am simtit in mine o chemare, o atractie, o fascinatie care ma impingea de la spate. Am rugat raul sa ma ajute sa trec peste teama si m-am dus si mai aproape. Am ridicat ochii si l-am vazut. Am stat o vreme acolo si am respirat. M-am aplecat si mi-am bagat mainile in apa. M-am spalat pe fata. Apoi am baut niste apa. Mi-era sete si apa era racoritoare si tare gustoasa. Apoi mi-am plimbat o vreme mainile prin apa, mangaind valurile. Eu si raul ne-am imprietenit repede. Apoi m-am plimbat agale in sus si-n jos, umbland prin toate cotloanele care, la prima vedere, imi pareau amenintatoare. Am privit cu atentie si am vazut ca pe alocuri, raul curgea navalnic la vale iar prin altele, mersul sau era linistit si zglobiu. Am studiat apoi baltile pasnice ce se formasera din loc in loc, unde apa se odihnea cuminte, oglindind norii si cerul albastru. Am cules apoi niste menta si am pus-o-n buzunar. Am ascultat pasarelele care ciripeau vesele din ascunzisul frunzelor. Apoi mi-am luat la revedere, i-am multumit raului si am plecat.
Pe drum, am inteles atat de multe lucruri incat imi venea sa zbor de bucurie. Lucruri despre relatia mea cu apa. Lucruri pe care nici nu le pot pune in cuvinte. Dar simteam ca inima mea le intelege.
Si mi-am amintit cum aseara, inainte de culcare, citisem ultimele cateva pagini din cartea Copii indigo, si anume, capitolul despre Astrologie.
Recunosc, ca nu prea m-a pasionat Astrologia si sunt total novice in ale zodiilor. Dar ce-am citit aseara, a facut sens si mi-a placut. In ultima parte a cartii, Doreen Virtue vorbeste despre cele 4 elemente (pamant, foc, aer si apa) si relatia copiilor indigo cu aceste elemente. Eu fiind in zodia Pestilor sunt semn de apa.
Ia sa va povestesc cate ceva din ce scrie Doreen despre APA:
Parafrazez:
Apa este elementul emotiilor. Luna este cea care influenteaza acest element si Luna plina are efecte vizibile asupra emotiilor celor aflati in zodiile de apa. In anumiti parametrii dati, apa reactioneaza in moduri diferite, dar consecvente. Concentrata intr-o directie, ca de exemplu, intr-un parau, apa este efervescenta si exuberanta. Turnata intr-un recipient, apa este placida si linistita. Fortata sa izbucneasca din pamant prin presiune, apa este dramatica si superba, tasnind in aer sub forma de gheizere. Fortata sa se arunce peste stanci abrupte, ea devine cascada, bubuitoare, zgomotoasa si dramatica. In sfarsit, cand se gaseste intr-un mediu inghetat, devine si ea tacuta, inghetata, solida si imobila.
Copii la care predomina elementul Apa, vor prezenta toate aceste caracteristici. Sunt foarte sensibili la sentimentele tuturor celor care-i inconjoara. Daca li se asigura niste parametri ce le ofera siguranta, ei sunt linistiti. Daca au de-a face cu zbucium interior, au tendinta spre reactii dramatice si pot exploda de furie. Cand sunt impinsi la limita extrema, vor rupe cu elan dramatic orice bariera, cu o forta mai mare decat te-ai astepta. In sfarsit, atunci cand sunt plasati intr-un mediu lipsit de caldura si iubirea de care au nevoie, pot sa devina abatuti si sa se retraga din lumea exterioara.
Copii din categoria Apa, trebuiesc ocrotiti si iubiti. Ar trebui incurajati sa-si exprime sentimentele si sa aiba incredere in ei insisi. Natura lor sensibila necesita contacte tactile. De aceea le face bine sa creeze cu ajutorul mainilor si sa se exprime prin intermediul trupului. Au nevoie sa fie luati in brate mai des decat copii de tip foc sau aer si chiar decat copii de tip Pamant.
Cat despre Pesti in particular, Doreen spune ca sunt incredibil de sensibili, pot izbucni in plans daca le arati un deget :P Sunt foarte flexibili si se muleaza foarte repede pe situatia in care se afla. Pot prelua energiile celor din jur. Au nevoie sa fie incurajati sa aiba incredere in propria lor intuitie pentru ca sunt extrem de inzestrati paranormal. Au nevoie de libertate, mobilitate, miscare si sa-si exprime creativitatea. Trebuie octotiti si invatati sa-si asculte si exprime sentimentele.
M-am regasit in multe din aceste aspecte...siii... da! Am inteles, din nou si din nou, ca totul e ok. Ca eu sunt ok si ca ma inteleg mai bine pe zi ce trece! Si intelegandu-ma mai bine, pot avea mai multa grija de mine!
Cat despre apa simt ca-i ceva foarte powerful la mijloc. Inca nu i-am dat de cap cu logica si simt ca mai am de invatat, dar corpul si inima mea deja au inteles multe din experienta de astazi. Orisicum, am vazut astazi ca apa e dinamica, fluida, apa e vie si da viata! Iar dincolo de toate astea, am invatat ca e foarte important sa te imprietenesti si sa ai o relatie cu elementul tau! Sigur ca e bine sa ai o relatie cu toate elementele, pentru ca toate sunt parte din tine, dar cumva, elementul tau iti poate da forta, este darul tau, puterea ta interioara! Si simt ca mi-ar face tare bine sa vizitez cat mai des cate un loc din natura cu multa APA :)
Si tot pe drum inapoi, lasand raul in urma, mi-am amintit cum, acum foarte multi ani, am scris o poezie care se termina cu: "si lacul sunt eu". Asa ca urmatoarea imprietenire trebuie ca va fi cu un lac :)
Dar mi-era ataaaat de somn, ca stateam in fata calculatorului si de-abia imi tineam ochii deschisi. Asa ca pe la 9, m-am pus in pat. Dar odata ajunsa in pat n-am putut sa dorm nicicum. Am incercat sa citesc dar n-aveam nici o sansa, pentru ca intre timp, se pornise un roi de idei sa-mi zumzaie voiase la ureche. Asa ca am stat o vreme in pat si mi-am observat gandurile si energia. M-am culcat intr-un final cu intentia ca in timpul noptii sa primesc guidance despre cum sa ma bucur mai mult de viata. Si de dimineata m-am trezit la fel de plina de idei ca si seara. Si am simtit sa va scriu. Si mi-am amintit cat de mult imi place sa va scriu. Si pe langa multe alte insights pe care le-am avut in ultima vreme despre cum imi pot face viata mai frumoasa, a fost si "marea" "revelatie", ca am nevoie sa scriu si sa ma exprim. Mai ales atunci cand nu pot dormi noaptea de idei :))
Asadar, astazi vreau sa va scriu despre doua chestiuni:
1. o carte frumoasa si tare de folos pe care am citit-o zilele trecute
2. despre apa :)
Nooo, fiti pe faza ca urmeaza doua posturi faaaine :) Abia astept sa le citesc si eu :P
Zilele trecute am purces la recoltarea de seminte pentru culturile de anul viitor. Am cules seminte de morcovi, patrunjel, salata, spanac, am alergat pe campiile de dupa garduri si am petrecut multe momente frumoase la soare, in curte si-n gradina. Am facut si poze ca prea era frumos oriunde ma uitam. Le presar prin post sa va bucurati si voi impreuna cu mine.
Si vazand atata frumusete, inevitabil mi-am reamintit cat de mult pretuiesc viata la tara! Linistea si pacea ce domneste mai tot timpul peste sat, spatiul intim dar atat de deschis din curte, cerul numai al meu de deasupra curtii, norii la care ma zgaiesc cand stau pe spate in hamac, gradina cu plantutele mele pe care le-am semanat cu mana mea si le stiu de cand erau mici :) Mi-am amintit cat de mult imi place iarna la tara, cat de mult imi place curtea plina cu zapada, soba cu lemne, focul din soba, caldura din camera, primavara care vine pe neasteptate si-ti lumineaza sufletul, toamna incarcata de roade si culori...Mi-am reamintit cat de mult iubesc universul magic de la tara cu toate comorile lui ascunse.
Si tot inevitabil...am devenit confuza...si m-am intrebat daca sunt pregatita sa ma mut inapoi la oras? Daca asta imi doresc de fapt? Daca nu exista alta solutie? Si negasind un raspuns la toate astea am hotarat sa abordez altfel toata treaba. Am decis sa las deciziile deoparte si sa mai bine sa ma focusez pe ce stiu sigur ca-mi doresc cu adevarat. Sa fac mai intai putina ordine in dorinte si apoi sa schitez o linie generala a experientelor si trairilor pe care mi le doresc :) Apoi sa las Universul sa fie el destept si darnic si sa-mi aduca exact acele schimbari si situatii care sa creeze spatiul potrivit pentru trairile pe care mi le doresc. Smecher, nu?
Am observat ca de foarte multe ori, Universul imi aduce ceea ce mi-am dorit, intr-o cu totul alta forma decat m-as fi asteptat. Si imi place la nebunie sa fiu surprinsa! Asadar, de ce sa ne limitam si sa ne chinuim cu tot felul de detalii si de intrebari? Hai sa lasam Universul si Legea Atractiei sa-si faca treaba!
Singurul nostru job este sa fim clari (numai) asupra ce (stim sigur ca) ne dorim cu adevarat!
Si eu momentan nu stiu exact unde vreau sa ma mut si ce vreau sa fac. Si nu-mi doresc neaparat sa ma mut intr-un loc anume, sa am niste experiente anume, cu niste oameni anume, intr-o zi anume, la o ora anume, imbracata intr-o culoare anume. Eu, (si cred ca vorbesc pentru fiecare din noi) dincolo de toate specificitatile, imi doresc de fapt o traire, o emotie, o stare!
Viata e un vesnic dans intre actiune si acceptare, intre a sti si a fi complet nestiutor, intre touching and letting go. Si cum stii cand sa actionezi si cand sa accepti? Pai cred ca e simplu. Cand simti sa actionezi, actionezi. Cand nu stii ce sa faci, astepti. Cand nu iese cum vrei tu si nu poti sa schimbi ceva oricat ai incerca, atunci accepti! :)
Asadar, cum eu in aceste vremuri nu stiu prea bine cum sa actionez, ca sa ma lamuresc mai bine spre ce ma indrept si ce-mi doresc de la viata, am hotarat sa fac doua liste: una cu toate lucrurile care-mi plac si pe care le pretuiesc in acest moment si a doua cu toate lucrurile pe care mi le doresc, cu toate dorintele, visele si sperantele. Si apoi sa raman deschisa la orice! Sa nu ma limitez in nici un fel. Sa dau drumul la toate asteptarile si sa las Universul sa-mi aduca in cale ce va fi sa fie mai bine pentru mine :)
Soooo, what do I really really like in my life, right now?
- Imi place linistea! Imi plac la fel de mult si animatia, muzica, conversatiile, dar acolo unde e liniste, toate astea pot avea loc oricand. Pe cand intr-un spatiu plin de sunete, e mai greu sa creezi liniste.
- Imi place natura! Iubesc plantele, copacii, muntii, marea, campiile, cerul, norii... tot, tot, tot! Vreau sa traiesc in natura!
- Imi place spatiul! Imi place sa am suficient spatiu gol in care sa ma desfasor.
- Imi place confortul!
- Imi place relaxarea vietii de la tara!
- Imi place simplitatea si easiness-ul vietii mele de acum.
- Imi place sa stau la casa! Mergand in vizita pe la oameni care locuiesc la bloc, imi dau seama ca prefer sa stau la casa. Sigur ca as putea sa ma readaptez la bloc, dar as prefera oricand o casa :)
- Imi place ca nu e nevoie sa te bagi intr-o camera ca sa te izolezi sau sa fii putin singur. Probabil, altfel spus, imi plac spatiile vaste de la tara unde poti fi singur (in curte, in gradina, pe camp, la rau, in casa, in pod, in sura...practic, aproape oriunde :P)
Si cam atat imi vine acum in minte.... sigur ca mai sunt multe alte lucruri care imi plac , dar ma limitez la cele pe care ma tem ca le-as pierde daca m-as muta la oras :)
Si iata care sunt in acest moment si visele si dorintele mele din vremurile acestea. Nu sunt atasata prea mult de nici un detaliu, accentul fiind pe felul in care imi doresc sa ma simt. Mai departe, am incredere ca Universul imi va aduce exact acele experiente si acele lucruri si situatii care sunt benefice pentru mine :)
Cuvintele care ar descrie cel mai bine ce-mi doresc sa experimentez ar fi:
- armonie, natura, sharing, suport, iubire, comunitate, intregire, siguranta, adevarat, autentic, colorat, entuziasm, spontaneitate, conectat, intelegere, comuniune, magie, independenta, libertate, incredere, spatiu,
liniste, pace, vindecare, relaxare, intelepciune, unitate, sincronistic
Si ceva mai specific:
- Imi doresc sa locuiesc in mijlocul naturii, in liniste, bucurie, pace, armonie. Sa ma bucur de un loc spatios, plin de plante, copaci, cu acces usor la natura salbatica (munte, mare, padure.. orice-ar fi)
- Visez sa locuiesc intr-o casa frumoasa, confortabila, spatioasa cu curte, gradina, mansarda, terasa
- Imi doresc sa invat mai multe despre healing si despre metode de vindecare holistica. Imi doresc sa particip la workshopuri si evenimente pe tema asta.
- Imi doresc sa tin si eu cat mai multe workshopuri si tabere. Imi doresc sa fiu cu oameni si intre oameni. Imi doresc sa cunosc si sa ma conectez cu cat mai multi oameni pe aceeasi cale cu mine.
- Imi doresc sa continui sa gradinaresc si sa impartasesc cu altii din ce am invatat in anii astia doi. Asadar, profit de ocazie, sa va anunt, pe oricare din voi care vrea sa se apuce de gradinarit in 2013 si are de gand sa-si faca o gradina "naturala", you can count on me! :) Pot sa va ajut cu recomandari, idei, sfaturi, tips and tricks, know how si prezenta fizica acolo unde-i posibil. Imi doresc sa scriu si o cartulie virtuala pe tema asta, dar sa nu ne entuziasmam prea tare, sa vedem ce si daca va iesi :)
- Imi doresc sa calatoresc in multe locuri frumoase unde sa cunosc oameni pasionati de aceleasi lucruri ca mine :)
- Pentru ca n-am fost niciodata on my own si cateodata ma simt ca si cum there's a part of my soul that's missing, imi doresc tare mult sa fiu intreaga de una singura. Asadar, imi doresc sa simt mai multa: unitate, independenta, integritate, wholeness, freedom
- Imi doresc mai mult confort si mai putin struggle cu lucruri care nu ma pasioneaza atat de mult
- Imi doresc mai multa interactiune, healing, sharing the path cu altii, community
and support
- Imi doresc ca viata mea sa fie magica, spontana, abundenta, vie
- And my most treasured desire este cea despre care v-am mai povestit eu intr-un post mai vechi: Un Healing Center in natura, unde oricine are nevoie sa poata veni si sa fie primit cu inima deschisa. Un loc frumos unde fiecare sa simta ca primeste intelegere, suport, sa poata beneficia de informatii si sa invete unelte de (auto)vindecare holistica. Sa poata hoinari, gradinari, sa se poata relaxa, sa se poata retrage in natura, sa invete mai multe despre mancarea sanatoasa, despre miscare, echilibrare energetica si tot ce inseamna o vindecare autentica. Un loc care sa fie o oaza de incredere, comunitate, sharing, loving and compassion, un loc primitor si simplu, un loc magic!
Visez de mult la locul asta si simt ca este timpul sa las Universul sa stie ca sunt gata sa make a move!
Nooo, dragilor, eu zic ca mi-am facut partea mea de treaba! :) De-acum abia astept sa vad cum se vor intampla toate astea. In loc sa ma strofoc si sa-mi chinui mintea incercand sa-mi dau seama ce vreau sa fac sau sa ma strofoc sa iau acum o decizie, I'll be simply waiting for guidance! De unde sa stiu eu ce trebuie sa fac? Eu stiu doar cum vreau sa ma simt! :) And that's always easy to figure out! And it's all we need to do!
Tot ce-mi mai ramane de facut acum este sa fiu atenta la "indicii" si destul de curajoasa sa take the steps I'm guided to take! ;)
Eheeei, dragii mosului, luati-va o cana cu ceai, vin sau suc de morcovi (dupa caz) si asezati-va confortabil, ca tare mi-e ca urmeaza o postare luuunga, doua zile sa ne-ajunga :))
Am simtit sa va scriu mai multe despre ce se intampla cu mine in ultima vreme siiiii... cum imi sade mie bine, odata cu asta, probabil o sa detaliez si ultimii 7 ani din viata mea...
Si ce vreau eu sa va zic n-o sa fie usor de zis...si poate nici de auzit...but here it comes any way. Puneti-va centurile de siguranta si hop, tzop in rollercoaster cu mine! :)
Nu stiu exact ce si cum dar hai sa vedem ce va iesi, shall we? (si unde mai pui ca vorbesc si-n versuri! hi, hi :)
Dar mai intai de toate, ia sa ma scap io de-o chestie. Am mai vrut de cateva ori sa va spun o treaba dar n-am apucat niciodata. Ea, treaba, este urmatoarea: ca orice muritor de pe aceasta lume si eu sufar. Da, doamnelor si domnilor! Si mie mi-e greu cateodata si io imi plang de mila si eu am ups and downs. Stiu ca stiti, dar cateodata mi se pare ca unii oameni (sa fie si din cauza naturii blogului pe care scriu :P) au impresia ca in lumea mea totul e roz si mie-mi merg toate ca pe roate si am o viata ataaat de usoara ca oricui i-ar placea sa fie in locul meu. Si poate si eu am evitat de fiecare data sa vorbesc despre momentele grele. Poate si eu am vrut sa fiu mereu optimista, perfecta si "bine"...Ei bine, nu-i chiar asa simplu sa fii bine :) Am trecut si eu, ca toata lumea, prin multe incercari in viata asta. Nu mi-a fost nici mie intotdeauna usor. Mai ales ultimii cativa ani au fost ca un rollercoaster de ultima generatie!
Pentru mine, ultimii 3-4 ani au fost pliiini de schimbari si transformari interioare si exterioare. Deruland in urma printre ele, constat ca: mi-am schimbat drastic meseria de cateva ori, mi-am schimbat drastic alimentatia de cateva ori, am avut un super mega stupid si grav accident de masina impreuna cu luci si cu frate-meu din care am scapat cu viata printr-o minune, am ramas complet leftera si fara nici o metoda functionala de a face bani, a trebuit sa-l las pe tatal meu sa plece, dupa multa si impartasita suferinta, ne-am mutat la tara, unde in linistea tihnita a satului, ramai doar tu cu tine si nu e chiar o treaba usoara...Cam asta ar fi sumarul foarte scurt al nabadailor din ultimii ani, plus alte cateva experiente macar la fel de traumatizante, despre care nici nu va mai povestesc.
In tot acest timp, au fost momente in care mi-a fost extrem de greu, au fost momente in care am fost down rau de tot, au fost momente in care m-am asezat pe jos de durere (si nu-i vorba de durerea fizica), au fost momente in care saptamani in sir am simtit ca atarn de un fir de ata si ca de-abia mai respir. Au fost zile in care mi-am dorit sa dispar de aici, au fost momente in care m-am urat pe mine si viata mea. Au fost zile si zile si zile si nopti in care am plans in hohote si ma durea inima in piept de atata tristete. Si nici nu stiam ce e, a cui e si de unde vine. Au fost saptamani intregi in care eram sigura ca sunt pe cale sa innebunesc. Au fost zile in care nu stiam ce sa fac cu mine. Era insuportabil sa exist. Au fost momente in care a trebuit sa renunt la ce aveam eu mai drag, momente in care a trebuit sa accept lucruri care atunci mi se pareau dureros de nedrepte. Au fost momente in care a trebuit sa fiu "lipsita de suflet", "egoista", "nesuferita", "tradatoare"....sa-mi exprim si sa-mi accept laturile intunecate. Au fost si inca mai sunt momente de disperare, de neincredere, de depresie, de furie si razvratire, de neputinta, de nebunie, momente in care nu mai stiu nimic si in care imi vine sa-mi iau campii!!!
Dar printre toate astea a stralucit de fiecare data soarele. In fiecare din aceste momente am simtit o prezenta, o forta, o energie care-mi spunea ca nu ma voi da batuta orice-ar fi, un sentiment in strafundul inimii care-mi spunea sa hold on, sa mai rezist un pic si inca-un pic!
Si au fost si momente cand am stiut cine sunt! Momente in care am iubit intreaga fire! Momente in care m-am deschis complet si m-am abandonat vietii! Momente in care m-am simtit atat de iubita si de puternica si de adevarata. Momente in care am inteles! Momente in care am ras fara sa ma pot opri, cand am avut un glimpse al simplitatii vietii. Momente in care am simtit cum Dumnezeu isi tine mainile pe pieptul meu si-mi sufla peste pleoape! Momente magice in care v-am simtit aproape, pe voi, toate fiintele minunate din Univers! Si am stiut ca n-o sa fiu niciodata singura! Si am prins curaj sa merg mai departe, sa ma ridic oricat ar parea de greu, sa ma uit spre cerul albastru si sa zambesc aiurea! :)
Si prin toate aceste momente, de bine si rau, fiinta mea s-a dezvaluit tot mai mult, mie insumi si lumii intregi. M-am prins intr-un final ca aceasta este o calatorie fara sfarsit prin eternitate si nu am unde sa ma grabesc si nu am unde sa ajung. Tot ce am de facut este sa ma relaxez si sa las lucrurile sa se-ntample.
Asa ca, dragii mei, stiu prin ce treceti, stiu ca e greu, stiu ca sunt momente in care nimic nu are sens, dar hang on! Nu e nimic in neregula cu noi! Daca as putea caltori in timp sa-mi spun eu mie ceva asta ar fi: draga mea! nu e nimic in neregula cu tine! you're perfect! it's ok to be down, e ok sa treci prin chestii pe care nu le intelegi, e ok to be just the way you are! just be you! be true! Asa ca nu te descuraja atunci cand ti-e greu! Si mai ales nu te ascunde! Get out there! Find support! Ai fi surprins sa afli cat de multa lume poate fi acolo pentru tine if you just open your heart and ask for help. Haideti sa fim impreuna in vremurile grele si sa ne reamintim unii altora de vremurile bune! Viata e frumoasa! Viata e magica! Traim impreuna niste vremuri impresionante!
Suntem puternici! Suntem minunati! :)
Asaaaa.... si acum ca mi-am facut introducerea sa trecem la za real story of the day :)
Si uite-asa au mai trecut cativa anisori si teo s-a facut tot mai mare si mai zambitoare :)
Dupa ce ne-am mutat la Ileni si m-am linistit cat de cat dupa mutare, din toamna trecuta, am simtit ca am intrat intr-o noua etapa de vindecare. Dupa o experienta care m-a zgaltait din temelie (ca altfel se pare ca nu pricipeam) am inteles in sfarsit ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru tot ceea ce mi se intampla. Dupa atatea carti si tehnici de vindecare studiate, am simtit ca e vremea sa trec la fapte, am simtit ca numai eu pot sa ma eliberez de toata suferinta din mine, numai eu pot sa ma ingrijesc de copilul interior si numai eu pot sa stiu ce-i de facut cu tot ceea ce mi se intampla. Am avut pentru prima data in cei 30 de ani de viata notiunea ca eu exist, ca eu imi apartin, ca EU SUNT AICI cu mine. Tot mereu! Si ca sunt singura mea responsabilitate.
Incet, incet, am inceput sa invat sa am tot mai multa grija de mine, sa-mi aud si sa-mi respect mai mult glasul inimii, sa ma cunosc, sa-mi explorez dorintele si visele. Sa ma exprim mai mult. Sa invat sa las suferinta sa se manifeste in mine, fara sa ma identific cu ea. Sa invat sa nu-mi mai interiorizez problemele sau sa-mi fie rusine cu mine when I'm down. Sa nu mai incerc sa inteleg toate starile prin care trec. Sa nu le mai iau personal. Sa nu le mai judec. Sa fiu puternica si blanda in acelasi timp. Sa fiu autoritara si sa nu mai las pe altii sa-mi incalce teritoriul! Sa-mi cunosc limitele si sa mi le respect. Sa ma pun pe mine mai presus de toate. Sa ma iubesc pe mine inainte de toate. Sa fiu ferma in alegerile mele. Sa ma afirm cu iubire si incredere! Sa imi asum viata pe care o traiesc si sa ma bucur mai mult de darurile pe care le-am primit.
Deh...toate astea le-am invatat za fucking hard way! Altfel cred ca nu se putu. Si apropo de asta, ia ziceti-mi si mie, chiar asa grea de cap is eu sau asa-i pentru toata lumea? Ca Doamne feri cate incercari au mai fost si prin cate a mai trebuit sa trec! M-am tot intrebat daca is eu like super extremly fucked up... sau din nou, asa-i pentru toata lumea?
Sa stiti ca la intrebarile astea chiar astept raspunsuri de la voi! :)
Asaaa :) Si tot invatand si experimentand a trecut si toamna lui 2011 si a venit iarna. Fara sa exagerez, marturisesc ca lunile de la sfarsitul lui 2011 au fost cele mai grele luni din viata mea! Uof doamne ca si acum ma ia cu bilibistroci cand imi amintesc! Ma simteam ca intr-un cosmar care nu se mai termina. Dar stiam ca trebuie sa fiu puternica. Stiam ca e un sens dincolo de toate astea. Stiam ca nu e despre mine. Stiam ca o sa fie bine! Si invatand sa am tot mai multa grija de mine, lucrurile s-au linistit, incet, incet.
Si ca prin minune, in dimineata lui 1 ianuarie 2012 am simtit pur si simplu cum s-a schimbat energia si o magica raza de soare a cazut asupra inimii mele. Am inceput sa fiu plina de entuziasm, am inceput proiecte noi, am inceput sa indraznesc sa visez si sa ma joc mai mult. Am reinceput sa traiesc! Si totul a fost minunat!!!!
Asta pana pe la sfarsitul lui aprilie cand lucrurile au luat-o razna din nou. No, ce credeati, ca se termina aici? :D Doar v-am prevenit ca postarea asta este luunga si e despre cum ii viata ca un rollercoaster! :)
Ei si din aprilie pana de curand am trecut prin toate strofocarile posibile. Si dai si lupta! Timp de cateva luni am fost in fibrilatie mai mult de 70% din timp. Adica: nu puteam sa respir, nu puteam sa adorm, ma apuca damblaua (ca nici nu stiu cum altfel sa descriu trairile de atunci), aveam atacuri de panica, nu aveam stare, eram totally depressed, nu aveam chef sa fac nimic, nu puteam sa fac mai nimic, iar mintea era razna pe campie trying to figure out what the fuck is wrong with me... :)
Si pentru ca nu mai aveam nici o alta solutie, am inceput (din nou) sa ma rog mai mult, sa comunic mai mult cu ingerii si cu dumnezeu, sa revin la ritualul meu de dimineata (miscare, meditatie, respiratie, apa...) si sa am mai multa grija de mine.
Intre timp, dupa cum v-am mai scris intr-o postare recenta, in capul mea se dadea batalia finala dintre minte si inima. Si-mi consumam toata energie chinuindu-ma sa-mi dau seama care-i mintea si care-i inima. Si cand ai atatea ganduri cate aveam eu in capison la ora aia, e taaaare greu sa-ti dai seama. Dar, cum nimic nu-i degeaba pe lumea asta, toata aceasta strofocare m-a adus in poiana minunata, in care am avut marea revelatie! Incet, incetisor, am inceput (cred ca pentru prima data in viata mea, cu atata claritate) sa vad si sa aud glasul tainic al intuitiei si sa prind cu matza-n sac pe coana minte, ori de cate ori se baga pe fir ca o telefonista indiscreta! Si a fost atat de magic ca nu am cuvinte sa va spun! :) Era ca si cum mi-as fi scos de la inchisoare cel mai bun prieten! Si era de fapt atat de simplu ca imi venea sa rad! Era atat de simplu sa le deosebesc! Intuitia/inima/sufletul/divinitatea din mine sau cum vreti sa-i spuneti, imi spunea mereu cele mai frumoase lucruri. Imi dadea mereu sfaturi bune, imi dadea incredere, imi soptea ce-mi doresc si ma indemna sa go for it! Numai ca vocile infiltrate in capul meu, inca din frageda pruncie, desfintau simplu si definitiv, cu o karata bine aplicata, fiecare vorba de mangaiere sau de incurajare, ce venea timid din adancul inimii. Si dupa secole de suferinta surda, iata cum, ca si cand mi s-a ridicat un voal de pe ochi, am stiut dintr-o data,100% SIGUR ca e ok sa fiu incurajata, ca e ok sa fiu sustinuta, ca e ok sa simt ca merit, sa stiu ca sunt iubita, ca sunt valoroasa, ca am dreptul sa am grija de mine... si toate cele :)
Si a fost minunat sa simt in sfarsit asta!!
Si de atunci am inceput sa indraznesc tot mai mult. Insotita de "noua" mea prietena infailibila, intuitia, am inceput sa prind curaj. Am inceput sa urmez mai cu incredere micile semne/indicii/glimpse-uri ale inimii. Am inceput sa ma indoiesc tot mai putin. Am inceput sa nu mai fiu asa dependenta de a sti. Mi-era de-ajuns sa simt ca trebuie sa fac ceva, fara sa vreau sa stiu de ce.
Uitandu-ma in urma, stiu sigur ca mi-am urmat de foarte multe ori intuitia. Mi-am urmat intuitia atunci cand am plecat de la primul si ultimul meu job, mi-am urmat intuitia cand am hotarat sa renunt la magazinul din Vama, mi-am urmat intuitia si cand am simtit sa ne mutam la tara si apoi la Ileni. Si mai am multe astfel de exemple. Doar ca, de fiecare data, desi am auzit glasul intuitiei, am procesat mult informatia, am tot gandit-o si intors-o pe toate partile, am tot luat-o in mana si apoi am pus-o la loc sub pres.. si tot asa si iar asa, pana cand, pentru ca ideea revenea si iar revenea, hotaram sa actionez.
Dar de data asta, intuitia mea a prins aripi. Stiam constient care sunt mesajele inimii si le si urmam la fel de constient! :) It was just like flying!
Si uite-asa, din floare-n floare, am ajuns la WAHA. Din "pura intamplare"! :)) M-am hotarat cu cateva zile inainte pentru ca am simtit ca trebuie sa merg acolo on my own si cu asta basta.
Si uite-asa am inceput eu sa fac tot felul de lucruri care pentru mintea mea rationala nu aveau nici un sens. Si am inceput sa primesc mesaje tot mai puternice. Si pentru ca unele din ele erau de-a dreptul scary pentru mintea mea rationala, intarziam sa le fac. Si normal ca mi-era teama sa le fac, pentru ca, de multe ori, ma simteam indemnata sa fac anumite lucruri care, ori nu aveau nici un sens, ori erau super outrageous, ori imi parea ca-mi dau singura foc la valiza facand asta...Daaar, pentru ca ma codeam sa le fac, deveneau putin cam obsesive..Asa ca le-am facut! Pe toate! Si eu zic ca n-a fost chiar asa rau! Pe cei implicati in pornirile mele demente nu i-am intrebat, dar eu zic ca e de bine :)
Si desi nu aveau nici un sens, stiti de ce le-am facut? Tocmai de-aia! Pentru ca nu aveau nici un sens!!! Mintea mea nu reusea sa gaseasca nici un motiv rational pentru care as face chestia aia ori ailalta!? Si tocmai asta era cel mai bun indicator ca e bine sa le fac :) Let's see how you deal with that, lady! (i'm talking to the mind here:)))
Eh, pana acum toate bune si frumoase... dar acum ca i-am dat mana libera, ce sa vezi? Intuitia mea a trecut la lucruri serioase...
De ceva vreme am simtit tot mai puternic chemarea catre oameni, catre comunitate, catre sharing, catre healing si catre sharing za healing. Am simtit ca a fi intre oameni care sunt pe aceeasi cale cu tine, e o treaba foarte powerful! Si ceilalti pot fi un ajutor incomensurabil in propria ta vindecare. Mi s-a soptit de foarte multe ori in ureche ca nu trebuie sa fiu singura, ca nu trebuie sa fac totul on my own. Si desi m-am incapatanat sa le rezolv eu pe toate si sa fiu mereu puternica si on top of everything... trebuie sa recunosc ca nu mai vreau asta! Vreau sa fim impreuna, vreau sa calatorim impreuna, vreau sa ne cunoastem pe noi si intre noi, IMPREUNA! :)
Si am simtit sa plec in lume, sa fiu intre oameni, sa ma caut si sa ma regasesc in ceilalti mai mult. Mi-a prins tare bine perioada de interiorizare din Ileni, singuratatea si linistea de acolo. Am fost eu cu mine, gandurile si ranile, energia si visele, toate numai ale mele. Dar acum vreau sa impartasesc! Vreau sa fim impreuna!
Si cu gandul asta m-am si dus la Waha... si m-am intors cu certitudinea ca vreau sa ies in lume, ca vreau sa ma deschid!
Si Doamne cate palpitatii poate sa-mi dea misiunea asta! Pentru ca, daca vreau cu adevarat sa fac asta, va trebui sa-mi infrunt cea mai mare frica... si sa-mi vindec cea mai profunda rana.
Stiu acum sigur, ca toata viata mea mi-a fost teama sa fiu vulnerabila in fata celorlalti. Mi-a fost teama sa fiu sincera, sa fiu cine sunt, sa-mi descopar slabiciunile, dar mai ales darurile in fata celorlalti. Si nimeni n-a stiut niciodata cat de frumos si sensibil e sufletul meu. Am lasat foarte putini oameni sa ma cunoasca asa cum sunt, in completa mea goliciune. Am fost ranita de multe ori atunci cand am fost deschisa si sincera cu ceea ce simt. Inima mea s-a ales cu multa suferinta pe vremea cand eram doar un copil pentru ca my true being and gifts were never appreciated and cherished. Si acum ca am crescut, inca mi-e teama ca daca ma voi deschide oamenii nu ma vor intelege, oamenii ma vor judeca and I will end up hurt and broken. Mi-a fost teama ca daca-mi deschid inima in fata cuiva, ea va fi calcata din nou in picioare, nimanui nu-i va pasa de mine si de ce am eu de spus/oferit/exprimat si toata treaba asta nu va fi decat un mare esec dureros. Si inca mi-e frica sa fac asta. Inca mi-e teama sa-mi deschid complet inima in fata vietii si in fata voastra. Inca mi-e frica sa fiu vulnerabila...Inca mi-e frica sa ofer tot ceea ce am de oferit. I'm still holding back...My heart is still hurting!
Dar slava Domnului ca ne-am antrenat cu totii sa fim puternici! :)) La asta suntem experti! Sa trecem prin toate cu capul sus si sa "FIM BINE"! La asta ne pricepem de minune!
But what about being down? What about sadnesss? What about being hurt? What about being weak and small and helpless? De ce nu poate sa ne vada nimeni cand suntem acolo? De ce ne ascundem? De ce consideram toate astea de neacceptat si de neimpartasit? De ce vrem cu tot dinadinsul sa fim intotdeauna "puternici" si sa fim bine in ochii altora? Ce e rau cu a fi in abisurile disperarii? Ce e rau cu a-ti deschide inima si a-ti impartasi problemele? Daca asta e cine esti cu adevarat in acest moment eu zic sa lasi garda jos si sa fii vulnerabil! Dar hai s-o facem cu totii! Hai s-o facem impreuna! Eu sunt gata sa fiu alaturi de tine! Si DA, la randul meu, am nevoie de TINE! Sunt aici...si cateodata sufar! Si cateodata as vrea sa-ti spun ce simt! Si o fac! Tocmai ce-o fac, nu-i asa? :)
Si pe de alta parte, ce-i asa de rau cu a fi minunat si frumos si talentat si helpful si important si needed? Ce e asa de rau in sharing your true gifts and recognising your infinite power? Ce e asa de rau cu a lasa divinitatea sa straluceasca prin inima noastra? Ce e asa de rau in a iesi in fata si a te exprima?
Si stiu ca e atata frumusete si iubire si bunatate si lumina in noi incat ne sperie! Atunci cand ne uitam adanc in sufletul nostru, vedem atata frumusete incat ne temem. Who am I to be that beautiful? But who are you not to be? Asa ca haideti s-o facem si pe asta! Hai sa ne infruntam fricile si indoiala si sa lasam darurile inimii sa straluceasca! Sa trecem de teama ca darurile noastre s-ar putea sa nu fie de folos nimanui, sa renuntam la orice asteptari si sa ne deschidem pur si simplu. Sa ne deschidem inima si sa lasam tot ce e de oferit sa curga in afara. Apoi sa asteptam cuminti sa vedem ce se intampla :)
Uof Doamne! Ca greu mai e in emisiunea asta! :)
Si simt ca de data asta e imperativ sa fiu exact asa cum sunt! Si simt ca daca nu-mi deschid inima, lasand totul sa se vada, nu voi stii
niciodata cine sunt. Am nevoie sa fiu EU in fata voastra ca sa ma cunosc
pe mine. A nu fii deschis e totuna cu a fi mort. Si eu nu mai vreau sa-mi
fie teama! Cu riscul de a fi abandonata, respinsa, neapreciata, cu
riscul de a nu fi iubita, cu riscul ca darurile mele sa nu foloseasca
nimanui, cu riscul sa sufar si sa plang, o sa ies in lume si o sa strig in gura mare: THIS IS ME! THIS IS WHAT I HAVE TO OFFER! If you want me that's fine! If not, FUCK YOU! :) I'm still me! I'm still here! I'm still opened! I'm still offering! :) Si o sa ma exprim de fiecare data exact asa cum simt! Si o sa spun si o sa fac de fiecare data exact ceea ce simt! Si daca e cineva care nu apreciaza asta, this is not my problem... I'm still ME!
Si cu asta basta! :) Pai nu? :)
Intuitia/inima/vocea/iubirea mi-au soptit adeseori in ultima vreme sa merg intre oameni, dar n-am inteles de ce si pentru cine. Am simtit ca un gol in inima, un maaaaare, mare dor de oameni dar am incercat sa-l "rezolv" si m-am judecat ca sunt needy si mi-am spus ca trebuie sa ma descurc singura. Si acum am inteles ca am judecat ca fiind gresita, tocmai o nevoie de baza a sufletului nostru. Nevoia de a comunica, de a fi cu ceilalti, de a ajuta si de primi ajutor, de a iubi si de a fi iubit, de a atinge si a fi atins, de a sustine si de a fi sustinut. Nevoia de a impartasi. Si am inteles acum ca I just need to open my heart to everything and everyone! I need to open my heart and let everybody inside, no matter what's up in there at any given moment! Tot ce trebuie sa facem este sa fim sinceri. Sinceri fata de noi insine si fata de ceilalti. Atunci cand esti sincer cu tine iti dai seama ca tu nu esti ceea ce credeai ca esti. Atunci cand incetezi sa te mai judeci pentru ceea ce simti si recunosti ca suferi and there's nothing you can do about it, iti dai seama ca tu nu esti acea suferinta. Atunci cand impartasesti cuiva suferinta ta, te detasezi de ea si poti s-o vezi exact asa cum este: ceva care vine si pleaca dintr-un spatiu vast si luminos, care e sufletul tau. Si astfel, suferintele vin si pleaca. Si toate energiile dureroase se transforma in iubire si lumina :)
Si ca si cum toate transformarile si revelatiile ce s-au petrecut in fiinta mea in ultima vreme nu erau destul, am hotarat ca e timpul sa mai fac o schimbare... O schimbare atat de mare incat it blows my fucking head off... dar credeti ca asta ma va opri? eu zic ca nu! :) Mi se sopteste in casca de ceva vreme sa sar. Si daca intreb unde si de ce... mi se raspunde simplu: just jump! Uuuuf... cum adica? Well... e simplu, just jump and you'll see dup-aia cum adica.
Ok then! Let's fucking jump!
Si uite-asa...tot primind indemnuri nebunesti de a fi in mijlocul oamenilor, spre a fi mai libera, mai independenta, mai random si de a avea o viata mai putin definita...am hotarat...intr-un final...sa ma mut din Ileni...
I guess I'll just have to let go of everything I have...Blow up my whole life and...simply jump! Fara echipament de salvare! Fara griji si fara bani! Fara sa iau nimic cu mine! Just me and my legs, jumping from the highest cliff ever seen by my eyes! Si daca ma intreb ce se va intampla cu mine si cu ce mai raman daca las totul in urma mi se raspunde simplu: just let go! Let go of everything! Let go of the doubt, of the past, of the known, of yourself! Just let go!
Ok! I'm letting go now! Si habar n-am ce se va alege de mine...si functionez pe doua viteze: una in care sunt plina de entuziasm si stiu ca totul va fi 110% BINE si una in care mintea o ia razna: what the fuck am I fucking doing??
Dar din pacaaaate, sau din cooontra, nu mai cred ca este cale de intoarcere. Deciziile par a se lua singure. Ma simt ca un spectator in propria mea viata. De la Waha am aterizat la Brasov, unde s-a intamplat pur si simplu workshopul de atingere, care ma obseda de ceva vreme, apoi am aterizat la un festival tot in BV, ocazie cu care am cunoscut (si re-cunoscut) o gramada de oameni minunatico fantastici... mi-am gasit (din senin, din iarba verde) inclusiv colega de apartament (sau mai bine zis de casa)...magice, neasteptate si sincronistice lucruri mai mici si mai mari s-au intamplat. Brasovul m-a cucerit cu energia si oamenii lui...asadar e posibil sa ma mut acolo pentru o vreme. Sa vedem cum se vor mai lega lucrurile.
Si uite-asa a crescut viteza si profunzimea rollercoasterului in ultima vreme, de mi-au mers fulgii! Si am trecut de la entuziasm la disperare. Si de la furie la completa relaxare. Si de la "what za fuck am i doing" la "Everything is sooo magical and my life is a complete wonderland!"
Si in momentele de down atata mai plang... si atata mai sufar... si apoi ma luminez si vad numai floricele si iubire oriunde ma uit! Si e totul atat de frumos! Si ma simt atat de libera cum nu m-am simtit niciodata in viata mea! Si vad si simt cu toata fiinta mea the sea of endless possibilities! Siiii....apoi mai vine un val de frica si panica... siiii...uite-asa se joaca fata si pe stanga si pe dreapta :P
Si ce sa va mai spun eu voua? E frumos! E de bine! E despre schimbare! Despre transformare! Despre eliberare! Despre a-ti urma intuitia pana la capat! Despre a-ti arunca toata siguranta in aer, doar pentru un hint, pentru un feeling, pentru ca asa spune o steluta magica ce-ti sopteste la ureche!Despre a fi complet sincer cu tine insuti si cu cei din jur si despre a-ti onora cele mai ascunse dorinte ale inimii!
Si de unde stiu c-o sa fie bine daca fac toata nebunia asta? Pai nu stiu! Mintea imi spune c-o sa-mi para rau, ca e doar un moft, o stare trecatoare, o idee imbecila... imi spune c-o sa regret si o sa ma intorc de unde-am plecat cu coada-ntre picioare si cu inima franta. Dar exact asta mi-a spus mintea si cand am plecat de la primul si ultimul meu job, cand am
hotarat sa renunt la afacerea din Vama si exact asta mi-a spus cand am
simtit sa ne mutam la Ileni... Asa ca nu stiu unde ma va duce viata, dar sunt gata sa risc totul! Pentru ca vreau sa stiu ca fac ce simt in fiecare moment! And right now, I just feel like jumping into the unknown!
Si pentru asta sunt gata sa dau drumul unei relatii de 14 ani cu cel mai iubit dintre oamenii mei iubiti.
Si uof doamne cat ma sperie chestia asta! Ma sperie gandul ca o sa fiu on my own, taking full charge of my life! Ma doare gandul ca il ranesc pe luci, chiar daca el, iubitul meu drag, mi-a spus sa fac intotdeauna ce-i mai bine pentru mine si atunci cand iau decizii sa nu consider pe nimeni altcineva decat pe mine insumi. Si ma sperie gandul ca voi fi singura si neiubita de nimeni. Si ma sperie faptul ca nici nu stiu de ce vreau sa fac asta. Si ma sperie....
Dar cu toate astea sunt gata sa plec din curtea care mi-a oferit adapost, odihna, pace si liniste si din gradina care mi-a dat sa mananc cele mai bune legume din lume. Si sunt gata sa renunt la casa in care m-am simtit mai acasa decat oriunde. Cand m-am mutat la Ileni m-am gandit sa nu ma mai mut nicaieri niciodata! Ma simteam ajunsa acasa! Dupa atatea momente zbuciumate, dupa ce m-am framantat si zbuciumat in fel si chip, acolo, parca ajunsesem in sfarsit intr-un cuib cald si confortabil, unde totul era bine si unde ma simteam iubita si in siguranta. Si de ce-ar vrea cineva sa plece de buna voie dintr-un astfel de cuib??? De ce-ai vrea sa-ti parasesti casa si tot ceea ce iubesti/stii/esti si sa pleci in lume???
Stiu ca n-are nici un sens pentru mintea rationala, dar, daca vrei sa stii cine esti cu adevarat, va trebui sa lasi totul in urma si sa sari! Stiu ca si tu simti cum inima ta te cheama! Iar atunci cand esti pregatit, te indeamna sa-ti deschizi aripile si sa zbori! Ne indeamna pe fiecare sa ne lasam cuiburile, siguranta, zona de confort, relatiile, job-urile si de ce altceva ne mai agatam si sa zburam liberi spre zari si mai minunate!
Si eu m-am hotarat sa zbor...ma simt pregatita sa las taramul cunoasterii in urma si sa pasesc in necunoscut! Nu mi-e usor si habar n-am ce urmeaza, dar vreau sa aflu. Vreau sa risc..si abia astept sa vad ce se mai intampla! I want to be Me, completly FREE! Vreau sa ma eliberez de orice asteptare! Vreau sa fiu cu voi si cu mine! Vreau sa iubesc si sa ma bucur de fiecare clipa! Vreau sa ma exprim! Vreau sa ajut si vreau sa primesc! Vreau sa impartasesc! Vreau sa fiu acolo si sa vreau sa fiu 100% open! Vreau sa traiesc cu adevarat! Vreau sa fiu vie!
