duminică, 23 decembrie 2012

In cautarea identitatii pierdute

Dragii mei,

Astazi vreau sa va povestesc despre framantarile mele din ultimele luni si despre cum am hotarat eu sa renunt la identitate :)
Dupa cum v-am mai spus, de pe 20 noiembrie locuiesc la Brasov. Am plecat din Ileni, locul pe care l-am simtit din prima clipa ca fiind Acasa, locul de unde credeam ca nu voi mai pleca pentru muuuulta vreme. Am lasat curtea, satul, ulita, gradina, plantutele, pe Ozzy si mai presus de toate, pe Luci, iubitul meu drag. Stiam ca o sa fie o schimbare mare. Credeam ca stiu cat de greu o sa-mi fie si credeam ca sunt pregatita. Dar adevarul este ca furtuna nu se simte niciodata la fel cand stai si te uiti pe fereastra sau cand esti in mijlocul ei.

M-am gandit mult pana sa hotarasc asta. M-am gandit si m-am razgandit cateva luni la rand. Au fost cateva momente importante cand am simtit pentru cateva ore, zile si chiar luni de zile, ca e imperativ sa fac anumite lucruri si sa iau anumite decizii. Si era ca si cum mintea mea era anesteziata. Vroiam sa gandesc logic care vor fi consecintele actiunilor mele si pur si simplu nu puteam. Si au fost momente cand am simtit ca asupra mea actioneaza o forta care ma..."forteaza" sa actionez. Tot ce puteam sa fac in acele momente era sa ma opun sau sa ma abandonez. Si am ales sa ma abandonez! De cateva luni incoace abandonarea totala in fata vietii este singurul ritual care ma ajuta. Si clar ca nu-mi iese intotdeauna si niciodata din prima :) Mai intai ma lupt voiniceste cu situatiile si cu emotiile, cu starile, cu gandurile, pana in ultima secunda, pana la ultima suflare. Si apoi, ma prabusesc epuizata, cu ochii in lacrimi. Si atunci se intampla o minune. Renunt sa mai lupt. Ma predau in fata vietii. Renunt la control si las viata sa ma traiasca. Eu dispar si ramane doar viata. Si atunci se topeste toata suferinta si toata indoiala si toate nebunia. Si ramane pacea. Si e minunat. Si apoi o iau de la capat! :) Si uite-asa, lectie dupa lectie, strat dupa strat, simt cum se topesc, una cate una, identitati, roluri si povesti.
Acum cativa ani nu stiam ca inseamna identitate, personalitate si identificare. Credeam, ca tot omul, ca a avea o identitate si o personalitate puternica sunt niste lucruri de apreciat. Si credeam ca e chiar periculos sa-ti pierzi aceasta identitate sau sa nu stii cine esti. Apoi, am inceput sa simt pe pielea mea, cum identificarea cu lucrurile exterioare, provoaca suferinta. Am inceput sa vad cum, ceea ce ma credeam a fi, se poate prabusi in orice moment si atunci o iau razna. Am inceput sa observ cum sufar atunci cand lucrurile cu care ma identificam imi erau luate pe neasteptate. Si cand spun lucruri, ma refer la multe "lucruri" :) Ma refer printre altele si la obiecte, bani, bunuri materiale, dar mai ales la statut, rol (in familie sau societate), preferinte, valori personale, "asta-mi place, asta nu-mi place", "uite: asta sunt eu", persoane din viata noastra cu care fuzionam, relatii cu care ne identificam, calitati sau defecte despre care credem ca ne definesc, aprecierea pe care o primim de la cei din jur... si cate si mai cate piese, care impreuna construiesc ceea ce maestrii numesc "ego"
Toate aceste identificari trebuie sa moara, mai devreme sau mai tarziu, in drumul nostru de la suferinta la pace interioara. Mentinerea acestei identitati iluzorii consuma foarte multa energie si pentru multi dintre noi, aceasta identitate a devenit foarte costisitor de intretinut. Toate aceste identificari (sau atasamente) sunt iluzii care ne impiedica sa vedem adevarul a ceea ce suntem cu adevarat.

More or less asta am simtit eu atunci cand am plecat din Ileni. Am simtit ca nu sunt intreaga, ca sunt atasata de foarte multe lucruri din relatia mea cu Luci si ca va trebui mai devreme sau mai tarziu, sa-mi iau inima-n dinti si sa dau drumul la tot.


Pana acum un an - doi, mare parte din ceea ce ma credeam a fi, suna cam asa: Eu sunt Teo care-l iubeste pe Luci, care-o iubeste pe Teo si traiesc fericiti impreuna de la 17-18 ani. Se inteleg de minune in toate aspecte. Iubesc aceleasi lucruri, aceeasi muzica, impartasesc aceeasi filosofie de viata, au crescut impreuna, iau decizii impreuna, fac totul impreuna, nu se cearta aproape niciodata si atunci cand se cearta se impaca si totul e si mai frumos decat inainte sa se certe. Si daca Teo e trista, Luci ii spune exact cuvintele de care are nevoie. Luci o apreciaza pe Teo pentru ceea ce ea este cu adevarat. Teo se simte in siguranta sa fie ea, atunci cand e alaturi de Luci. Teo se simte iubita, ingrijita, sustinuta, apreciata si nu are nevoie de nimic altceva decat are, pentru ca il are pe Luci. Luci o sustine pe Teo in tot ceea ce face. Teo are mult curaj si mult entuziasm si energie sa faca orice, pentru ca se simte sustinuta. Teo e fericita si ii place viata ei asa cum e. Dar nu stie ce s-ar face fara Luci. Gandul asta o sperie. Daca Luci ar disparea, Teo crede ca ar muri de tristete. Si daca n-ar chiar muri, sigur n-ar stii ce sa faca cu ea insasi, pentru ca tot ce stie ea este aceasta viata frumoasa impartita frateste la 2. Altceva nimic! Gandul de a fi fara Luci era de neconceput si de neaceptat!
A fost foarte dureros sa vad pentru prima data cum e sa fiu fara Luci. Si n-a fost alegerea mea. Viata m-a pus in fata faptului implinit. Si pentru ca nu am inteles si m-am opus si m-am luptat, a fost nevoie sa vad de mai multe ori. Si ultima data am inteles. Ultima data am cedat, am acceptat, am renuntat. Am inteles la un moment dat ca eu sunt o fiinta separata, ca eu sunt responsabilitatea mea si numai a mea. Si ca trebuie sa am grija de mine, sa ma iau "in primire" si sa ma vindec. Si in ultimul an de zile asta am facut. In ritmul propriu, cum am stiut eu mai bine, cum m-am priceput, am inceput sa ma responsabilizez si sa ma cunosc mai bine. Sa-mi iau in primire emotiile, sa-mi asum responsabilitatea pentru tot ce-am creat in viata mea. Sa-mi analizez mai de-aproape dorintele si nevoile dar si ranile si suferintele. Si a fost greu sa accept ca sunt ale mele si numai ale mele. Si a fost greu sa accept ca sunt o persoana separata. Si a fost greu sa nu ma mai vad prin prisma relatiei. Si a fost greu sa accept ca in viata mea exista mult mai mult decat o relatie frumoasa. Si ca mai inainte de toate in viata mea exist EU. Si a fost greu sa accept ca eu sunt mai importanta decat orice. Si a fost greu sa accept ca trebuie sa renunt de bunavoie. Si a fost greu dar incredibil de powerful sa vad cum iubirea vindecatoare pe care o asteptam era a mea pentru mine. A fost si greu dar si empowering si frumos si eliberator!

Si dupa un an de zile de integrat si procesat, intr-un moment de rascruce si poate si de sinceritate, am simtit in toata fiinta mea ca e timpul sa plec din Ileni. Eram in atelier, lucram la niste chestii pentru ca urma sa merg la Waha peste cateva zile. Si stand la masa, dintr-o data am stiut. Sentimentul a fost atat de puternic ca in acel moment am simtit sa ma ridic de pe scaun sa ma duc sa vorbesc cu Luci despre asta. Deja vorbisem de multe ori despre independenta si despre faptul ca suntem doua fiinte separate cu identitate proprie (lucruri pe care el le-a inteles intotdeauna mult mai bine decat mine). Dar pentru mine, ceea ce tocmai se hotarase in interiorul meu, era mult prea mult. Asa ca m-am impotmolit pe drumul dintre atelier si dormitor, unde era Luci. Dar sentimentul m-a urmarit toata ziua si seara, inainte sa merg la culcare, m-am rugat sa pot spune ceea ce simteam ca e imperativ sa spun. Am meditat impreuna cu piatra mea de Lapis (care contecteaza mintea cu inima) si am zis fie ce-o fi. Sentimentul era atat de puternic incat aproape ma impingea de la spate. Discutia cu Luci s-a deschis de la sine si pur si simplu m-am trezit ca el spunea ceea ce ma pregatisem sa-i spun eu. A fost incredibil si am stiut ca sunt pe drumul cel bun. Ma simteam ca o frunza luata de rau si purtata in voia apelor. Era super scary dar in acelasi timp totul era magic si surprinzator. Parca as fi pornit intr-o aventura.
De aici incolo, totul a inceput sa fie tot mai intens. Senzatii, stari, ganduri, emotii, evenimente, intalniri, intamplari, sincronicitati!

Si am avut momente de indoiala maxima, pentru ca mintea imi spunea: ce faci? esti nebuna? de ce faci asta? nu exista nici un motiv logic pentru care te comporti asa! Dar la fiecare pas primeam semne si confirmari ca sunt pe drumul cel bun si fac ceea ce trebuie. Si la fiecare pas eram tot mai sigura de ceea ce urmeaza sa fac. Desi au fost multe momente de indoiala si de razgandeala, lucrurile s-au legat apoi in tot felul de moduri sincronistice, astfel incat n-a fost nevoie sa decid prea multe. Mutatul meu la Brasov este in sine o poveste frumoasa si magica. Simt si stiu ca am fost condusa, ghidata si sustinuta in foarte multe moduri pe parcursul acestor cateva luni. Si de-asta am incredere sa merg mai departe! De-asta nu regret nimic! Asta imi da curaj sa trec prin toate starile insuportabile! Chiar daca, de la inaltimea mea, nu pot vedea prea bine, am incredere ca, in the big Picture, Totul este bine! Exact asa cum trebuie sa fie!


Si mi-a fost foarte greu in aceste luni. Pentru ca dincolo de un om, am lasat in urma tot ceea ce reprezinta el pentru mine: iubirea, aprecierea, siguranta, identitatea, blandetea, intelegerea, rabdarea, acceptarea, sentimentul de acasa, daruirea...iar acum toate astea va trebui sa le caut in mine insami. Si pana una alta, continui sa ma surprind cautandu-le in exterior. Si nu le gasesc nicaieri , usile mi se inchid in nas peste tot. Si incet, incet, incep sa inteleg ca nu are rost sa le mai caut. Si tot acest proces de zbatere interioara e foarte dureros... Am trecut prin valuri insuportabile de tristete. Am avut mintea vraiste, alergand ca nebuna in toate partile. Am avut senzatii fizice ciudate, anxietate, panica, teama, neliniste. M-am simtit abandonata, singura, disperata, respinsa, neajutorata, neputincioasa, vinovata, rusinata, blocata, furioasa, nervoasa....au fost interactiuni dificile si tulburatoare cu cei din jurul meu si multe chestii dezgropate si scoase la lumina pentru a fi vindecate.

Dar stiu ca toate astea fac parte din ceea ce mi-am asumat sa traiesc atunci cand am decis sa ma mut. Era clar ca voi suferi. E ca si cum smulgi un bandaj. Stii ca va durea. Si odata ce dai bandajul jos, nu-i ca si cum rana e gata vindecata. Vindecarea de-abia acum incepe. Si trebuie sa am incredere! Si am, pentru ca stiu ca Spiritul e undeva la pupitru si orchestreaza tot ceea ce se intampla cu mine! Asa ca orice s-ar intampla, chiar daca nu inteleg intotdeauna, stiu ca totul este bine!


Si sunt incredibil de binecuvantata si sustinuta in tot acest proces de vindecare! Stiu ca ingerii mei sunt mereu alaturi de mine si ma ajuta de fiecare data cand ma rog. Ii visez des pe tatal si bunica mea care-mi aduc alinare si mesaje de incurajare. Iar Luci continua sa-mi fie prieten bun si sprijin de nadejde. Intelege ce se intampla cu mine si accepta si el la randul lui ceea ce se intampla cu el. Multumesc din suflet omule drag si frumos! Esti minunat! :)

Eh, acum ca stim ca totul este bine, sa revenim la identitatea pierduta :)
De-a lungul vietii, identitatea mea a variat foarte mult. In liceu ma identificam cu anumite aspecte, apoi la facultate credeam ca sunt asa si pe dincolo, apoi am avut un job timp de cativa ani, timp in care m-am vazut in cu totul alt fel, apoi am fost handmaderitza, apoi raw foodista, apoi pasionata de spiritualitati, apoi m-am mutat la tara si am fost taran, gradinar, permaculturist, blogger... Si in timp ce eram toate astea, eram impreuna cu Luci. Asta a fost cea mai lunga si cea mai importanta poveste si identificare.
Fiecare din aceste identitati reprezinta o poveste. Fiecare din ele mi-a dat un sentiment de valoare. M-am valorizat intr-un fel prin fiecare din ele. Pentru ca fiecare a reprezentat o parte din sufletul meu in acel moment, au fost pasiuni sau preocupari in care am pus suflet si de-asta le consideram si foarte definitorii pentru ceea ce sunt. Dar la Ileni am inceput sa simt o zbatere. Am simtit pentru prima data golul pe care il lasa aceste preocupari/identificari atunci cand dispar. Am simtit ca, fara nici o pasiune/preocupare/ocupatie, eu nu stiu cine sunt si ma simt worthless in aceasta lume. Si cautam frenetic o noua pasiune, o noua preocupare, ceva care sa-mi faca inima sa cante de bucurie. Ceva care sa ma faca sa ma simt valoroasa. Dar de data asta n-a fost sa fie. De data asta n-am gasit nimic. N-am gasit pasiune pentru nimic! Dar, in schimb, am gasit ceva mult mai valoros! Am observat acest mecanism automat care cauta valoare in exterior, care cauta sa se identifice. Si am observat ca sufar pentru ca nu ma regasesc in nimic. Si am observat durerea si sentimentul de lipsa de valoare. Dar totodata am observat ca, desi nu am nici o pasiune si nicio identitate si nicio valoare, continui sa exist! Ia te uita!? Si atunci, cine sunt? Eu, acest ceva fara valoare si fara identitate? Ce este acest ceva? Si am descoperit ceva minunat! Atunci cand accepti sa fii lipsit de identitate, atunci cand accepti sa fii cel mai nevaloros si neapreciat, atunci cand renunti sa mai cauti ceea ce cauti si nu gasesti nicaieri, in acel nimic care ramane, te gasesti pe tine! Gasesti un spatiu vast si nedefinit! Gasesti nimicul si infinitul, all wrapped into one! Dar mai intai trebuie sa accepti sa te scufunzi in neant. Sa-ti accepti neputinta si nimicnicia. Sa accepti ca esti mic si neinsemnat. Si e ca si cum te-ai scufunda intr-o moarte. Acceptarea inacceptabilului.

Apoi vine eliberarea.

Si asta se poate face cu orice. Daca nu vrei sa te mai simti nevaloros, respins, neapreciat, vinovat, ca ultimul om, cand nu mai poti de durere, de suferinta, de tristete, cand nu vrei sa mai fi bolnav, cand crezi ca o sa innebunesti, cand ti-e frica de moarte, cand tii cu dinti de ceva, orice ar fi acel ceva, cand te impotrivesti cu tot dinadinsul, just let it happen! Let go of who you think you are! Renunta la lupta! Accepta inaceptabilul!
Acum cateva saptamani, ii povesteam unei prietene dragi ca ma simt ca si cum sunt in mijlocul furtunii, in mijlocul oceanului si ma tin de un pai ca sa nu ma-nec. Si in timp ce eram foarte convinsa si afectata de povestea mea, ii spuneam cum toata energia mea este concentrata in actul asta. Si cum sunt atat de varza incat nu mai pot face nimic altceva, decat sa ma tin cu ultimele puteri de paiul asta. Si ea mi-a zis ceva incredibil si de neconceput de mintea mea pana in acel moment: "Da drumul la pai. Du-te la fund. Ineaca-te!"

Si am zis: UAU!!! Pot sa renunt. Pot sa ma odihnesc. Pot sa ma innec. Si am putut sa dau drumul la pai! Am renuntat la lupta. Am acceptat sa mor. M-am predat cu bucurie somnului adanc si eliberator al mortii. M-am lasat in bratele sale odihnitoare si calde. Am incetat zbaterea si m-am dus la fund. Si cand am atins fundul am constatat cu mirare si incantare, ca de fapt fundul e un portal magic si de fapt nu exista moarte si de fapt asta era drumul spre lumina, spre tarm, spre pace! Si simt ca e o noua calatorie minunata care abia incepe. Si dincolo de suferinta luptei interioare, simt the solid ground of peace! The inner most sacred space, where there's nothing but profound silence! The peace of nothingness! The peace of being your true self!

6 comentarii:

  1. impresionant. daca ai putut sa faci toate astea, inseamna ca ai avut putere, nu gluma! continua sa ne spui si noua, ca ne face bine.

    RăspundețiȘtergere
  2. ihuuuuuu!!!!!!!! SUPERB, FABULOS, MINUNAT, INALTATOR toate impreuna si de un milion de ori mult mai multe cuvinte de admiratie ar trebui sa iti fie atribuite tie, minunata, fabuloasa si curajoasa TEO! Love you pentru ceea ce esti cu adevarat si nu pentru mastile pe care le purtam cu totii! De altfel, cele mai minunate sicrieri ale tale vin atunci cand culmea :))) renunti la tot, la masti, la frici si te arati in toata splendoarea ta, asa cum esti si simti cu adevarat in acel moment fie ca e vorba de furie, tristeta disperare sau bucurie. Cata vreme e real, acest lucru se tranzite si efectul este fabulos. Love you si keep going. The Secret

    RăspundețiȘtergere
  3. Genial!!!
    iti multumesc ca existi si mi-ai iesit in cale!

    RăspundețiȘtergere