Cand eram mica si stateam in Rucar imi amintesc ca mituiam fetele de prin sat cu bomboane ca sa stea pe la mine sa ne jucam in curte.
Mai tarziu, in liceu, daca se intampla sa fiu singura acasa, ma apuca instant depresia si nu suportam sa stau singura in casa nici 10 minute. Prima incercare era sa pun muzica la maxim si sa uit ca sunt singura. Dar de cele mai multe ori nu tinea. Asa ca o luam de nebuna pe strazi si ma duceam pe capul primului prieten care imi iesea in cale.
Cand am mai crescut, in facultate si dupa, daca se intampla sa raman singura cateva zile aveam neaparat nevoie de un zgomot de fond asa ca stateam cu televizorul/radioul/calculatorul pornit non stop si dormeam tot in compania unuia din ele.
De la 17-18 ani sunt cu Luci si de 10 ani incoace am fost foarte rar despartiti si atunci din motive foarte serioase si cu suferinta de rigoare. Am suferit de fiecare daca cand nu ne vedeam 2 zile, chiar si cateva ore. De multe ori am stiut ca nu ma doare neaparat lipsa lui, ci singuratatea mea. Nu puteam sta linistita doar eu cu mine si gandurile mele. Imi faceam de lucru, imi distrageam atentia, ma uitam la filme, ieseam din casa sau chemam pe cineva pe la mine. Si in tot timpul asta ma simteam incordata, stresata, haituita. Parca ma uitam intr-una peste umar sa vad daca m-am deparatat destul de singuratate.
Si na ca m-a lovit singuratatea taman acum, in casa noua, si la TARA si pentru 12 ZILE deodata. Dupa cum va mai spusai, luci e dus la curs de meditatie, purificare si smecherizare. Am simtit atunci in martie, cand luci isi facea planu' (ca tiganu') sa mearga, un oaresce junghi in inima asa ca am incercat sa-l conving sa-si schimbe planurile din mersul la cursul din aprilie in mersul la cursul din iulie. Intr-un final a zis da saracu' de el. Am mai amanat otzara problema si am rasuflat usurata.
Dar uite ca n-am trait degeaba astia 10 ani si in ultima vreme am simtit tot mai clar ca imi doresc mai multa independenta si vreau a fi mai putin invaziva asupra drepturilor omului de langa mine :) Si simt ca am evoluat mult de tot la treaba asta in ultimii ani! Inteleg acum ca nu e drept sa-i cer cuiva sa renunte la ce-si doreste sa faca pentru ca eu sunt cry baby si nu poci sta singura. Chiar si daca e vorba de stat singura intr-o casa in care de-abia ne-am mutat. Chiar si daca e la tara si noaptea e intuneric si n-am nici televizor si nici nu se incuie usa calumea. Chiar si daca e pentru 12 zile si chiar daca nu pot nici macar sa-l sun in tot timpul asta.
Dar cum dumnezeu/universul/viata nu sta degeaba iata ca s-au potrivit din nou lucrurile intr-un fel minunat. Am simtit inainte de plecarea lui luci ca sunt pregatita. N-am avut ganduri nelinistite, ba nici nu m-am gandit deloc ca va pleca. Si inainte cu doua zile cand chiar am constientizat ca pleaca si va lipsi asa mult m-am simtit impacata si am stiut ca ma voi descurca.
Luci a plecat luni si de atunci nu m-am gandit la el decat cu drag si cu un sentiment de pace si caldura. Nu mi-a fost urat, nu mi-a lipsit, nu m-am simtit singura. Mi-a prins atat de bine perioada asta si ma bucur mult de tot ca s-a intamplat. Nu numai ca a fost ok sa fiu singura dar mi-am dat seama ca imi doream si imi doresc sa fiu singura, imi place si am nevoie de asta! Sunt bucuroasa si recunoscatoare ca am timp pentru mine, ca sunt cu mine si ca stiu de acum inainte ca vreau si pot sa fiu cu mine! Pot sa fiu si cu luci, pot sa fiu cu oameni, imi place sa fiu cu oameni dar am nevoie si de timp cu mine, am nevoie sa ma linistesc, sa ma ascult, sa-mi dedic MIE timp, rabdare si atentie.
Sunt recunoscatoare pentru singuratatea mea si multumesc luci, dragul meu drag pentru asta! Si chiar daca o sa sune ca un discurs de oscar o sa multumesc tuturor momentelor de singuratate care m-au invatat cu lingurita, putin cate putin fiecare, despre a fi cu mine si a fi confortabila cu mine. Multumesc Universului care le-a potrivit pe toate si nu mi-a dat niciodata mai mult decat am putut duce, nici nu m-a invatat vreodata mai mult decat am putut intelege. Eu, cel mai grabit copchil din lume, multumesc acum pentru pentru indelungatele si nesfarsitele lectii care m-au adus intr-un final aici, in momentul asta minunat.
Dupa atata timp am inteles in sfarsit. Am obosit sa fug si sa-mi fie teama de ceea ce sunt. Viata e prea scurta ca sa fugi! Viata e prea frumoasa ca sa te protejezi! Indrazneste! Fii prieten cu viata ta, fii prieten cu tine! Haideti sa imbratisam tot ceea ce suntem, si toate lucrurile de care fugim, chiar daca ne e frica!
Haideti sa multumim singuratatii, pierderilor si suferintelor! Sa multumim bolilor si durerilor, defectelor si kilogramelor in plus, lipsurilor, esecurilor si problemelor! Sa fim recunoscatori pentru ca ele ne invata incet, cu rabdare, in ritmul propriu, despre iubire!
Toate astea ne pot fi dusmani sau cei mai mari maestrii. Alegerea e a noastra.
Putem sa fugim la nesfarsit, uitandu-ne peste umar cu teama sau putem sa ne oprim si sa ne intoarcem fata spre ele. Privindu-le in ochi pentru o vreme, vom vedea doar iubire!
:) cum şezi tu aici minunată şi mă faci să plâng. am ajuns la tine prin blogul andreei lăzărescu... nimic nu e întâmplător. mă numesc andhra şi printre multe alte frici, cea de singurătate e al doilea gigant care m-a tot izbit până am simţit că nu mai are forţă să lovească. sau că nu mai e punct din mine care să nu fi căpătat imunitate şi apoi drag de marele monstruleţ. al doilea. după frica de abandon... de care nu am fugit, ci l-am creat, inconştient, iar şi iar şi iar... căutam şi călcam singură pe un teren în flăcări. până m-a mistuit. şi-am renăscut. uneori uit. alteori mulţumesc.
RăspundețiȘtergereaşa cum îţi mulţumesc şi ţie că eşti aici, total deschisă şi atât de onestă cu cei care poposesc pe fotoliile din atelierul în care îţi croieşti sufletul. :)
andhra
bine ai venit draga andhra :) te imbratisez!
RăspundețiȘtergere