Aventurile lui Habarnam in tara lui "Toilet pliz"

Dragii mei,

M-am foit ceva vreme intrebandu-ma daca sa scriu sau nu pe blog despre ce se mai intampla in lumea mea. Dar, intr-un final, iata-ma-s...tot eu cea veche! V-a fost cumva dor de mine?

Eheee, dragilor, de data asta viata a decis sa ma trimita departe-departe, in lumea larga. Si trebuie sa recunosc ca ma simt un pic ca Fat Frumos in cautarea tineretii fara batranete.

Mai de voie, mai de nevoie, am zis DA provocarii. Am plecat val-vartej, pe nepusa masa, de m-am luat chiar si pe mine prin surprindere :) Sunt la Londra, de o luna si un pic.

Nu stiu daca o sa reusesc sa va lamuresc prea bine despre motivele plecarii, dar, versiunea scurta ar fi ca simteam locul in care eram si situatia si toate cele...kind of off. Ma napadisera tot felul de dileme, mai vechi, mai noi, multa tristete si un struggle interior de nu mai aveam stare. Am incercat eu sa vad care-i treaba, sa feel my way into it, sa meditez, sa respir, sa surrender...dar nimic nu parea sa functioneze. Pe de alta parte, devenisem tot mai constienta de cat de atasata sunt de lucrurile din jurul meu (familie, prieteni, de acceptarea celor din jur, de imaginea pe care o aveam despre mine insami, de siguranta materiala, de siguranta pe care mi-o ofera ideea de "acasa"...si multe altele). Si atasamentele astea ma faceau sa ma simt tare vulnerabila. Parca la orice colt de strada ma pandea tragedia, daca ar fi fost ca unul din aceste lucruri pretioase sa dispara din peisaj. Ma simteam vesnic santajabila, tormented and tortured.

Spre exemplu, cred ca stim cu totii sentimentul sau nevoia de a fi acceptati de familie. Mai ales noi astia "spiritualii", cu toate ciudateniile noastre, sigur o cunoastem :) Ei, daca aceasta nevoie de acceptare devine un santaj continuu si te simti restrictionat la fiecare pas si simti ca iti traiesti viata ca sa-i multumesti pe altii si nu poti sa fii tu insuti ca nu cumva sa superi pe cineva...ceva, undeva, cumva, e musai sa se schimbe. Tensiunea va creste pana la cote insuportabile si mai devreme sau mai tarziu, va gasi un mod in care sa fie eliberata. Fie te iei la paruiala cu toata lumea ce-ti sta in cale, fie pleci in lume de nebun, fie te relaxezi si nu-ti mai pasa.

Nu asta a fost problema in cazul meu, dar ma simteam santajata pe multe alte planuri, cam ca in exemplul de mai devreme. Santajul major era ideea ca nu ma descurc de una singura. Si atunci as fi facut orice ca sa nu pierd oameni, situatii, lucruri care ma faceau sa ma simt in siguranta. Si in felul asta ma pierdeam pe mine. Nu cred ca situatia si locul in care eram, au fost impricinatele care mi-au cauzat astfel de probleme. Ba dimpotriva, au fost exact ce aveam nevoie ca sa evoluez, sa constientizez mai bine care-mi sunt fricile si sa merg dincolo de ele. Si ce poti sa faci cand ti-e teama sa pierzi totul? Cateodata, the easy way out este sa let it go.

Si stand eu si cugetand la toate cele, in Tabara de Feminitate, am tras o carte din Tarotul Zen al lui Osho, intreband ce mi-ar aduce mai multa pace. Raspunsul s-a intitulat "Calatoria" si prevestea destul de evident ce urma sa vie. Instant mi-am amintit ca am un var la Londra care de cateva saptamani, de cate ori vorbeam cu el pe net, imi tot zicea sa merg si eu acolo. Imi gasise deja si job, puteam sa locuiesc la el, numai sa merg. Eu, cu cateva saptamani in urma, cand varul o dadea intr-una cu insistentele, eu ca nu si nu...nici nu concepeam sa plec! ce naiba sa fac eu acolo? Dar in lumina ultimelor evenimente, punand lucrurile cap la cap, am zis GATA, ma duc! A fost o decizie din-aia fulger and I knew in that moment that will be no way back! :) Si uite-asa am plecat eu la Londra.

 

[PARANTEZA: Interesant cum in viata mea se intampla doua categorii de decizii. Unele irevocabile (ca cea care m-a adus aici) care ma sperie de fac pe mine, dar stiu sigur ca there's no turning back. Si altele, care nu pot spune ca-mi afecteaza viata intr-un mare fel, dar la care ma cacai pana in ultimul moment si ma razgandesc de 7 mii de ori si tot nu-s multumita de rezultat.]

Nu pot spune ca nu mi-a fost frica. Ba din contra. Dar, odata luata decizia, nu-mi dadeam voie sa bantui prea mult cu mintea in zona asta.Din cand in cand mai scapau din frau ganduri innebunite de spaima: aoleu, ce ma fac eu singura in lume?? ce caut eu acolo? ce se va alege de mine? I've never been on my own anywhere!! I will die there alone and unhappy! I'll never make it! I am afraid! I'll never make it! miau, miau, hau, hau! :) Si intre timp, o parte din mine, curioasa din fire, raspundea putin sarcastic: Weeeell, if I'm going to explode or die or never make it...at least I want to be there and witness it! If this is my destiny, let it come!

Fara prea multe menajamente, am ridicat din umeri si am mers inainte. Nu vedeam a mai fi cale de intoarcere. Si unde mai pui ca nici nu vedeam unde sa ma intorc ca sa-mi fie cat de cat bine. Asa ca m-am suit in trasura si-am plecat la drum.

Pe avion, nici un gand. Nici o asteptare. Habar n-aveam ce m-asteapta. Dar eram curioasa sa aflu. Nu-mi era nici bine, nici rau. Just silence. Si doua curcubee vazute de deasupra norilor pe micul gemulet al avionului. Unul, chiar cand ieseam din Romania si unul cand ne apropiam de Londra. Eu am zis c-o fi un semn bun :) Apoi, am aterizat la Londra si aterizata am fost :) Ajunsa aici, dintr-o data, tot ce stiam a fi "lumea mea" a fost inlocuita brusc cu altceva. Alta energie, alta casa, alti oameni, alti copaci, alte fete, pana si cerul si norii sunt altfel la Londra.

Ironia face ca si aici locuiesc cu mai multi oameni si anume alti 8 colegi de casa. Doar ca aceasta noua casa, este ca un fel de casuta pentru papusi, pe langa casa din Stupini pe care am lasat-o in urma. Si anume: totul este de 50 ori mai mic :)) Bucataria, baia, gradina si toate cele sunt mult mai mici decat somptuoasele spatii din Stupini. Interesanta ocazie de a experimenta lucruri atat de diferite! Momentan locuiesc in cel mai mic dormitor din lume. Daca nu din lume, atunci cu siguranta din lumea tuturor oamenilor pe care-i cunosc personal. Dar nu ma plang. Din prima seara in care m-am pus la somn, in sacul de dormit, pe jos, m-am simtit ca si cum as fi intrat intr-un ZEN retreat. Si am adormit fericita ca am un culcus unde sa ma cuibaresc :) Si am simtit ca starea de bine nu are-a face nici in clin nici in maneca nici cu marimea camerei, nici cu alte cele. Si ce bucurie ca nu sunt nici singura, ci impart camaruta cu varul meu drag :) Ca sa va faceti o idee (si sa radem un pic impreuna) dormitorul are vreo 2 metri patrati in care incap un pat, un dulap, izoprenul meu pe jos si mai ramane o juma' de metru patrat pe care calcam cand ne "plimbam" prin camera...zona populata de obicei de 2 perechi de slapi plus doua rucsace :))

O ocazie minunata sa constat ca ma simt la fel de bine ca in camera mare si frumoasa, care pentru o vreme a fost numai a mea. Si a fost bine sa vad ca linistea si multumirea nu depind de circumstantele exterioare. Putem astfel pasi prin viata mai liberi, mai usori, mai deschisi la tot ceea ce este. Avem de multe ori o idee mentala despre cum arata "fericirea". Si atata timp cat ceea ce se intampla nu corespunde cu tabloul din capul nostru, refuzam orbeste toate lucrurile frumoase care ne inconjoara. Si dupa lupte seculare, obtinem in sfarsit ceea ce credeam ca ne va face fericiti. Si se intampla de multe ori, sa ne trezim inconjurati de un morman de chestii frumoase, scumpe, dupa care tanjesc multi altii...dar care nu ne aduc nici macar un strop de fericire.


Asaaaa...Si nu trecu nici o zi de la aterizare ca iata-ma-s la noul job. Eu care mi-am propus ca in vecii vecilor n-o sa mai am job, iata-ma ducandu-ma vesela la "serviciu". Si inca ce mai serviciu!!!! :)) Haideti sa va spun ce si cum, ca sa mai radem o tura impreuna :)) Asadar, locul cu pricina este o spalatorie industriala care spala lenjerii, prosoape si alte alea pentru hoteluri. Eu, ca o albinuta ce ma aflu, ce fac acolo? Pun diverse obecte pe o banda. Initierea mi-am facut-o in prosoape ca apoi sa-mi dau doctoratul si in fete de perna si servete de bucatarie. Si uite-asa, in luna ce-a trecut, am bagat zilnic, mii si mii de prosoape, proaspat spalate si uscate, intr-o masina mare, care le impatureste frumos si le trimite pe o banda spre impachetare, si milioane de servete sau fete de perna care ies pe partea ailalta bine calcate si apretate si dupa ce le numaram frumos le bagam si pe ele la impachetat.
Iata-ma in toata splendoarea (mea si a) magicei spalatorii :)

Si uite-asa, zi de zi, noapte de noapte meream constiincioasa la noul job si munceam 8 ore ca un karate kid adevarat ce ma aflu. Cateodata tura de zi, cateodata tura de noapte, cateodata si una si alta. Din farmecul jobului mai face parte si o doza sanatoasa de neprevazut. Si anume: nu stii cand urmeaza sa mergi la munca decat cu cateva ore in avans cand primesti un sms: Poti sa te duci la unitatea 3 de la ora 23:15? Sau, pentru doritorii de senzatii tari exista si sms-uri la 6 dimineata: "Poti sa te duci la munca ACUM?" Siiiii...la creme de la creme, dupa ce abia ai iesit din tura, rupt de spate, te duci acasa te pui in pat si telefonul te anunta voios: "Poti sa te intorci acum la munca?" :))

Sigur ca, toate aceste mici neajunsuri, au fost compensate din plin de dragostea mea pentru prosoape :)) Ce mai iubeam eu prosoapele! Visam pe vremuri la prosoape colorate, pufoase, minunate, cat mai mari si cat mai fluffy! Iata cum au prins viata visele mele cele mai salbatice cu mii de prosoape mari si pufoase! Si unde mai pui ca sunt si calde! :))) Am ras de m-am prapadit. Mai ales ca, aici la job, cu cat prosoapele is mai mari si mai fluffy, cu atat mai greu e sa le pui pe banda, adica visul meu s-a transformat cat ai zice peste in cosmar :)) Si ca aventura sa fie si mai spicy, exista si un target. Adica, nu care cumva sa freci menta sau sa te ascunzi pe undeva, sa stai afundat in mormane de prosoape fluffy. Trebuie sa pui pe banda minim 700 de prosoape pe ora, 600 de servete si macar 500 de fete de perna. In functie de unde prestezi in acel moment magic. Si dai si lupta! Dupa cum bine zicea o fatuca din republica moldovineasca: "eu am varat acolo cat am putut de iute" :))

N-as fi crezut vreodata sa traiesc asa o experienta! Dar mai mult decat c-o traiesc, m-a surprins cat de valoroasa poate fi o astfel de experienta!

Mi-am vazut expuse tot felul de frici, convingeri si idei...am avut ocazia sa observ "the little me" struggling and worring...in tot felul de situatii. Am demascat tot felul de comportamente (proprii) si patternuri mentale considerate "obisnuite", ca fiind cel putin dubioase.

Prima lovitura sub centura a fost faptul ca aici, in contextul asta, nimeni nu dadea doi bani pe "mine". In confortul pe care ni-l ofera "acasa", bine ancorati in lumea noastra, intre oameni care ne cunosc si care ne reconfirma zilnic ideea pe care o avem despre noi insine si faptul ca suntem valorosi, jobul nostru unde suntem buni la ceea ce facem si suntem apreciati pentru asta...toate astea ne fac sa ne simtim "cineva", sa simtim ca avem o valoare, ca suntem importanti, ca avem prieteni, ca avem un scop in viata si in lumea asta. Dar ce se intampla daca toate astea dispar?

Sentimentul ca n-am nici o valoare, trait constient timp de cateva zile, a facut loc unui spatiu interior in care am regasit un altfel de "eu". Am inceput sa intuiesc un mine fara o "valoare" exterioara. Dupa ce treci de socul initial, descoperi ca e chiar minunat sa fii un "nimeni" :) Am renuntat incet, incet, la nevoia (destul de putin pronuntata oricum) sa povestesc altora cine sunt, sa ma integrez, sa ma remarc...sau mai stiu eu ce alte nevoi din aceeasi specie.

Alta smecherie care facu parte din provocarile zilnice, a fost disperarea de a face targetul. Toti erau super stresati si se agitau nebuneste sa zvarle domnule cat mai abitir cu prosoapele in masina. Si dai si lupta! A fost tare greu pentru mine sa nu mai iau dupa dansii. Si nu musai ca si comportament exterior, adicatelea, dat din maini. Ci mai mult ca stare interioara. Din cand in cand, ma surprindeam agitandu-ma, grabindu-ma, stresandu-ma. Si atunci, ma opream frumusel, respiram adanc si ma relaxam. Si uite-asa, incet, incet, am observat ca de fapt, cu cat te agiti mai tare cu atat iti scapa mai mult servetele printre degete si te chinui de doua ori mai mult sa le asezi frumos, cu fata-n jos si cu susu-n sus. Asadar, cu adevarat, confirmat si reconfirmat, graba strica treaba!

O alta treaba comica a fost comunicarea. Fabrica era plina de o multime de natii (indieni, somalezi, thailandezi, sri lank-ezi, romani, slovaci...si ce-or mai fi fost ei pe-acolo) care cu totii vorbeau o engleza experimentala, de te chisai pe tini de ras, nu alta. Initial...nu intelegeam nimic. Si, desi vorbeam in engleza, nici ei pe mine. Incetul cu incetul, am inceput sa pricep cate ceva. Si marea revelatie a fost ca degeaba le vorbesc oamenilor in termeni sofisticati de genul: "I need to use the bathroom. Do you know where it is?"...ci trebuie sa ma adresez simplu si concret: "toilet. please." :)) Si deja incepeam sa ne intelegem. Apoi, mergand in pas vioi prin fabrica, spre locul de munca sau spre toaleta, toata lumea (barbati, femei, cunoscuti, necunoscuti) te intreba cu mare interes: "you ok?" :))

Mi s-a parut tare comic cum toata treaba functiona perfect desi, la nivel pur intelectual, oamenii abia se intelegeau intre ei :)

Ce sa mai incolo si-ncoace...o experienta de neuitat :)

Alte chestiuni si invataminte demne de mentionat ar mai fi:

- in Londra (cel putin aici unde am stat eu) sunt niste parcuri senzationale! Wild! Wild! Wild! And beautiful! Cu buruieni, cu fan proaspat cosit, cu oameni care stau pe jos in iarba, cu copii si catei care se balaceau in apa, cu vulpi si veverite care-ti mananca din palma. Loved it!
- orice munca poate fi o poarta spre momentul prezent. just do it with care and attention
- indienii (si ce alti orientali or mai fi fost pe-acolo) au o candoare specifica, o blandete in privire si un zambet vesnic pe fata :) Mi-a placut mult sa lucrez langa femeile indience. Mi-a placut mult si o negresa simpatica pe nume Viviane care parea de un zen de nezdruncinat
- Eckhart Tolle & A new earth - audio book-ul care mi-a tinut companie in noptile de prosopeala - e o carte minunata pe care v-o recomand tuturor! :)
- somnul de noapte nu se compara de nici un fel cu somnul de zi :)
- dincolo de cuvinte, exista o comunicare mult mai profunda si mai pura. Orice zambet radiaza iubire si orice privire vorbeste! Si e un limbaj minunat! 

Ce sa va mai zic, ar mai fi multe de povestit, dar ma opresc aici si promit sa revin cu completari, daca imi voi mai aminti ceva important.


Si tot asa si iar asa, dupa o luna de varat prosoape, mi-am dat seama ca experienta si-a facut treaba si am decis sa merg mai departe. Fiind oarecum totusi putin in dubii, ca ma stresa gandul ca n-am strans inca destui bani de drum...viata m-a ajutat oleaca si cateva zile la rand n-am fost chemata la munca...asadar am decis ca-i rost de plecare si mi-am achizititionat biletul spre urmatoarea destinatie. Portugalia.

 

In aceasta aventura de 4 saptamani si un pic, am castigat fabuloasa suma de 1.117 lire. O mica avere! Din care am ramas cu vreo 800, restul s-au dus pe cazare si mancare.


Pe 14 august imi iau zborul spre Portugalia, unde planuiesc sa stau (macar) pana pe 18 septembrie. Apoi, Dumnezeu cu mila. In Portugalia o sa muncesc o vreme voluntar, pentru mancare si cazare. Mi-am gasit gazda prin WWOOF (world wide oportunities on organic farms) o organizatie care pune in legatura voluntari voiosi si gazde primitoare. Cu o parte din banii pe care i-am strans o sa merg in septembrie la un Silent Retreat cu Mooji. Si apoi vom vedea ce va mai fi, unde ma vor duce valurile vietii.

Dar pana plec, daca va fi sa fie, mi-ar placea sa va mai scriu. Despre temerile mele legate de plecatul in lume, despre a fi on my own, despre dezidentificarea cu ceea ce credeai ca esti, despre a fi 100% prezent in propriul corp, despre frica de a trai din plin, despre non acceptare, despre atasamente, despre nevoia de siguranta, despre identitate, despre una, despre alta :)

Intre timp, va pup, va imbratisez, va iubesc!