The dark night of the soul

Dragii mei! Mi-a fost dor sa scriu si ma bucur ca pot in sfarsit s-o fac!

N-am mai scris de ceva vreme si asta pentru ca am fost in mijlocul furtunii!
Nu imi place si nici nu vad rostul scrisului pe o tema negativa...
Dar desi nu-mi place sa scriu despre durere, despre probleme, despre deznadejde, postul de astazi va fi despre noaptea intunecata prin care am trecut in ultima vreme. Totusi, cea care ma face sa scriu postul asta, este o mica, mica luminita care rasare timida in noaptea cea intunecata! :)

Am trecut prin clipe grele, simt ca am fost pana la capatul lumii, pana la capatul puterilor, pana in fundul pamantului...si abia acum incep sa ma linistesc si sa-mi revin.

Sa va prezint mai intai viata mea de pana acum: imaginati-va o casuta frumoasa de jucarie, in care toate lucrurile dragi sunt raduite frumos, colorate si sclipitoare. Toata "averea mea". Lucruri frumoase, construite in timp, gandite in amanunt, mai intai de-abia intuite si apoi visate muult, inainte sa prinda contur si sa-si ia cuminti locul in Casuta cea ocrotitoare. Le stiu pe fiecare in parte pe de rost, le privesc cu drag si din cand in cand le strang in brate cu naduf. This was my home, my safety, my special place. Si nu ma refer la un loc fizic. Casa din poveste reprezinta de fapt toate acele lucruri care alcatuiau lumea mea. Cunoasteti si voi lucrurile care ne fac pe fiecare din noi sa ne simtim acasa, sa ne simtim ocrotiti, sa simtim ca avem un scop, ca avem planuri, sperante, obiective, realizari.. si cate si mai cate. Pot fi obiecte, pot fi persoane, pot fi convingeri, pot fi realizari de tot felul, poate fi casa in care locuim, poate fi serviciul nostru, orasul nostru, prietenii, anumite obiceiuri, metode care functioneza pentru noi, calitati care consideram ca ne definesc, chestii cu care ne mandrim sau lucruri pe care ne putem baza. Imagineaza-ti toate astea puse frumos intr-o casuta de jucarie pe care eu am numit-o: VIATA MEA.

Acum 3 saptamani, casuta mea colorata a fost luata pe sus, scuturata din temelii, trecuta prin foc si para, aruncata in valurile marii, batuta cu pietre si apoi azvarlita la loc pe pamant, astfel ca toate lucrurile din interior s-au pravalit unul peste altul, izbindu-se, amestecandu-se, dezmembrandu-se. Casa mea a fost facuta tandari, iar lucrurile din interior au fost aruncate care incotro. Am simtit ca nimic in universul meu nu mai are sens, ca nu exista loc unde sa ma simt in singuranta, ca nimic din ceea ce am crezut nu mai e adevarat. Am simtit ce inseamna "sa-ti fuga pamantul de sub picioare", am simtit cum se stinge si ultima scanteie de speranta din mine si am simtit cat de multa teama si nefericire poate suporta de fapt un om.

Judecand acum la rece imi dau seama ca nu e prima data cand mi se intampla asa ceva. Mi s-a mai intamplat sa simt ca viata mea a fost data peste cap si tot ceea ce-mi oferea singuranta s-a prabusit intr-o secunda, ca un castel de carti. Dar asa cum si ceilalti oameni de-a lungul timpului s-au ridicat dupa fiecare vijelie, cutremur sau tzunami, s-au scuturat de moloz si s-au reapucat de lucru, m-am ridicat si eu si am reconstruit de la zero. Mi-am reluat viata si am refacut casuta cea colorata din temelii, cu un proiect nou si cu materiale mai rezistente!
Am studiat cauzele care au facut casuta mea cea veche nesigura si am incercat sa imbunatatesc, sa evit anumite lucruri care imi pot facea viata "periculoasa", am facut tot posibilul, ca de data asta, sa-mi construiesc cea mai sigura si mai puternica cochilie. Am redecorat-o apoi cu obiecte moderne, credinte mai sanatoase si am agatat pe pereti realizari inca si mai marete decat predecesoarele lor. Si intr-un final, am reinceput sa ma simt in siguranta si sa ma bucur de casuta mea cea ocrotitoare, pastrand undeva in suflet o mica teama ca taifunul ar putea lovi din nou.

De data asta dezastrul a lovit atat de adanc in inima mea, incat simt ca daunele sunt de nereparat. Simt ca taifunul a distrus insasi dorinta de a reconstrui adaposturi. Simt ca experienta din ultimele saptamani, dureroasa cum a fost ea, m-a invatat ceva foarte valoros: nu mai vreau sa reconstruiesc nimic! Nu mai vreau ca siguranta mea sa se bazeze pe aceste constructii iluzorii, care se ridica in zeci de ani si sunt distruse in cateva minute de o adiere de vant. As vrea ca forta, siguranta si confortul meu sa vina de altundeva! Voi invata sa traiesc altfel! Stiu ca am mult de invatat si singurul meu profesor va fi propria mea viata! Dar e ok! Sunt gata sa incerc!

Va voi povesti poate, mai multe despre asta... daca nu, sigur va voi povesti despre altele :)

Ce pot sa va mai spun este ca a fost greu, a fost incredibil de greu! Si inca imi mai este. Dar incerc sa am rabdare, sa las cenusa sa se astearna ca sa pot vedea lucrurile mai clar.

Un articol detaliat pe aceasta tema gasiti aici